Studenţia mi-am petrecut-o la „Opinia studențească” din Iași. Acolo făceam cu toții corectură pe paginile revistei. Era deja duminică noaptea, tipografia stătea după noi să terminăm. Eram mereu în criză de timp. Acolo ne-am corectat și format scriitura și ne-am perfectat limba română. Paginile finale se printau şi se înşirau la perete.
Litera „i” manifestă o forță ciudată asupra noastră. Poate vine din frica pe care o primim la pachet cu semnarea primului contract de muncă. Alături de felicitări, se găsește cineva să te informeze și că reversul acestei bucurii este desfacerea contractului „cu litera i”, de la „indisciplină”. Şi asta e o chestie foarte nasoală. Evident, primeşti acest stigmat dacă faci o nefăcută. Și din acel moment aruncăm cu „i” în stânga și în dreapta ca nebunii, fără să înțelegem prea bine câți trebuie, unde și când. Mai mult, ni se pare și că nu are logică regula, de vreme ce …
Căldura cuprindea ușor Târgul Ieșilor. Se prevestea o vară frumoasă. Avea să fie una memorabilă pentru Gabi: în toamnă intra în clasa întâi. Și a fost un an care a intrat într-adevăr în istorie. Nu în istoria familiei Dodu, ci a lumii. 26 aprilie 1986. La 400 kilometri distanță de Iași, la Cernobîl avea loc un dezastru. Dar pentru copiii de 7 ani a fost anul în care puteau să sperie fetele cu măștile de gaze ale părinților, în care s-au luat hapuri de iod și în care vacanțele la mare s-au oprit în stadiul de proiect.
Casa încremenea într-un aer rece. Focul în sobă se stinsese demult. Amorţită, mama se ridica din pat şi făcea focul din nou. Şi se întorcea în pat. Adevărata trezire se dădea abia atunci când ibricul pregătit de cu seară şi pus rege pe mijlocul plitei începea să pocnească sub căldura fontei. Era deșteptătorul nostru. Atunci mă ridicam şi eu şi mă pregăteam de şcoală. Înainte de a ieşi din casă, stăteam cu mama la gura sobei şi sorbeam din lichidul pământiu.
În liniştea nopţilor de la ţară, când eram mică-mică, mama îmi spune povești. Tot felul de variaţiuni pe tema „Caprei cu trei iezi” şi a sărmanului „Urs păcălit de vulpe”. Traumatizante mai erau, dar asta-i altă poveste… Şi tot nu adormeam până când mama nu îmi răspundea la înfricoșatele „Există urs?”, „Dar vulpe?”, „Dar lup?” Iar răspunsul era mereu: „da, mamă, dar sunt în pădure, nu vin la noi, au viaţa lor acolo şi acolo trebuie să rămână”. Mama nu m-a minţit, Niciodată n-a venit ursul la noi în gospodărie. Nici nu avea cum, eram pe malul Ozanei şi munţii …
Mamelor li s-au scris ode, li s-a dedicat o zi internațională şi le facem o statuie în fiecare toamnă când ne trimit zacuscă. Și simt eu că, de multe ori, cu cât le ridicăm mai în slăvi statutul de mamă, cu atât li-l negăm pe cel de femeie. Cu cât le mămim mai mult, cu atât uită și ele că sunt femei înainte de toate. Poeziile ne-au învăţat de mici să le oferim pe rând „o floare”, „o rază de soare”, „luna”. Foarte frumos, nimic de zis, dar pe lângă delirul iubirii astrale, ar fi fost frumos să ni se facă şi …
Ai zice că bunul-simț e bun-simț oriunde pe Planetă, inclus în patrimoniul UNESCO al conduitei, parte a limbajului universal. Nu și pe net. În mediul virtual e mult mai ușor să ne înjurăm, contrăm, să ne dăm zmei și mari revoluționari, să fim anonimi fără a fi iluștri. Așa că am întrebat niște oameni de bine și cu pregătire importantă, cum stăm cu spurcăciunea limbii când ne găsim împărați peste o tastatură. Hai să punem proastele obiceiuri virtuale în realitate: păi, dacă scrii pe wall-ul altui om tot felul de chestii, nu e ca și cum ai lua o cretă …
Nu vi se pare că a înnebunit Bucureștiul? Că aproape în fiecare duminică ocupă câte un parc sau o șosea ca să alerge, să pună poze pe Facebook, să bage hashtaguri cu #primulmeusemimaraton sau #amtaiatsiastadepebucketlist sau #semimaratoncuoamenifrumosi sau #haicasepoate. Păi să nu am și eu hashtagul meu? Se poate?
Am cumpărat cartea lui Mircea Radu pentru turtele de pe copertă. Pentru mine, turtele înseamnă zi de duminică de iarnă trecută, când cu foc molcuț în sobă, mamaia deschidea ușa să intre aerul proaspăt. Prin aerul ăla rece transpira și mirosul de pete de pământ lăsate din nou să respire de zăpada care cucerise tot. Și televizorul bâzâia ceva, poate emisiunea lui Iosif Sava sau altceva ce nici prin ruptul capului nu mi-ar fi dat atunci că va fi o emisiune căreia îi voi duce dorul.
Am ajuns în Târgu Jiu în noiembrie. O zi uscată și cam rece. Am descoperit un târg pestriț și zgribulit, aflat într-un alt timp. Multe magazine second hand, bănci și săli cu păcănele, semnele sărăciei pe care le găsim cam peste tot în țară. Oamenii însă îți zâmbesc, au zen-ul lor, par împăcați.