Ce cărți am citit în 2020. Călătorii din vârful patului

Am călătorit mai puțin anul ăsta. Ultima mea ieșire din țară a fost în Italia, la sfârșit de februarie, când izbucnise epidemia declarată repede pandemie. Mi-ar fi plăcut mult să plec în Wuhan, dar nu mi s-a permis, era închis totul. Nu mi-am frânt mâinile că n-am putut pleca, aveam nevoie și de experiența asta cu statul acasă. Aș putea spune că ficatul meu îmi mulțumește, l-am scutit de câteva whisky-uri pe care de obicei le dau peste cap cu talent moldovenesc de fiecare dată când ajung la „altitudinea de croazieră”. Alt leac pentru frica de zbor n-a funcționat până acum (adică vinul, berea și tutorialele de pe Youtube).

Continuă să citești Ce cărți am citit în 2020. Călătorii din vârful patului

Femeie în pandemie. Lecții de cochetărie de la țară

Mi-am pus tocuri. Perechea aia bleu, din piele întoarsă pe care am mai purtat-o o singură dată. (Să fiu exactă, am purtat-o când am filmat un promo acum trei ani, la Digi24. Știu asta exact pentru că acum fragmente din acel video, cu mine la fereastră rulează într-un spot despre relaxare, astăzi, în mai, 2020. Și mă bucur să văd că sunt fața relaxării, cu toate că după atâtea duble, mă dureau picioarele îngrozitor și numai relaxată nu eram). Mi-am pus și rochia neagră, cu guler bărcuță, care îmi place atât de mult. Și am făcut un ghiveci de legume.

Continuă să citești Femeie în pandemie. Lecții de cochetărie de la țară

Pungă cu pungi, secretul murdar din dulapul generației care se crede mai eco decât cea a părinților

Astăzi ne-am pus singuri pe tronul salvatorilor planetei doar pentru că avem o traistă din pânză și că am decis să nu punem cele două portocale într-o pungă înainte de a fi cântărite. Să ne revenim, părinții și bunicii noștri sunt cei care au reciclat cu adevărat: adunau hârtie și sticlă cu tonele. Bine, erau și vremuri în care plasticul era o raritate. Oricum, ce-mi mai plăcea să mă duc să iau garanția pe sticle, bani din care, cu puțin noroc, îmi ajungeau cât să-mi iau o ciocolată rotundă, cu Scufița pe ea.

De dragul acelor timpuri și în cinstea celor de azi, am convocat generația „green” să scoată din dulap secretul ăla murdar. Da, da, toți îl știți și îl aveți. PUNGA CU PUNGI! Prietene dragi și curajoase au fost de acord să-mi povestească despre relația nesănătoasă pe care o au cu plasticul, relație demnă de tratat la psiholog. Pentru că întâi trebuie să-ți recunoști problema înainte de a o trata și ele au scos din debara pungile, le-au pozat și le-au spus și povestea cu dârzenie. Mulțumesc, doamnelor! Continuă să citești Pungă cu pungi, secretul murdar din dulapul generației care se crede mai eco decât cea a părinților

2019. Din Estonia, cea mai digitalizată țară din lume, în Kenya, țara cu cei mai mulți campioni la atletism. Am avut un an cât o planetă

E mai simplu să te uiți la anul care vine și să-i arăți liste cu promisiuni. Eu n-am făcut încă lista cu ce-mi propun anul ăsta, mă las și eu purtată uneori. Dar m-am uitat la ce-a fost în 2019. Am avut șansa să fac subiecte la care se ajunge greu. La propriu. Am călătorit singură, mii de kilometri. Îmi place să fac asta. Am filmat și pozat, am intervievat niște super oameni. O să sar peste câte am învățat, ce frumos și bine a fost, bla bla. A fost bine, dar a fost și rău, și nașpa, am mai și plâns, am mai și suferit, că așa-i în viață. Dar știu că nu rezistați la dintr-astea, așa că las mai jos lucrurile faine.

Încep cu Kenya, unde mi-a plăcut maxim. Mai ales că mâncarea națională e ugali, adică mămăliga! (Ce? Voiați profunzime?)

Vă avertizez, urmează un text cu multe paranteze!

Continuă să citești 2019. Din Estonia, cea mai digitalizată țară din lume, în Kenya, țara cu cei mai mulți campioni la atletism. Am avut un an cât o planetă

City break în Neamț. Pe urmele amintirilor mele din copilărie

Îi știți pe constănțenii care văd marea o dată la doi ani, și atunci din autobuz? Cam așa sunt și eu cu județul copilăriei mele. Plimbările mele au fost până la Cetatea Neamțului din Târgu Neamț, la Pașcani la târgul de duminică, am fost o dată la Piatra Neamț, de două ori la Agapia și o dată la Cheile Bicazului. Dar niciodată nu e prea târziu să descoperi…  Continuă să citești City break în Neamț. Pe urmele amintirilor mele din copilărie

Matei Sarivan, olimpic, pasionat de robotică, student în Danemarca: „Cea mai mare diferență față de învățământul românesc este lipsa oricărui fel de frică”

Am lucrat ca jurnalist pe educație mulți ani. Și acum mai acopăr subiecte din domeniu. Ei, ideea e că unul dintre evenimentele repetitive pe care le acopeream erau, pe lângă vacanțe și evaluări naționale, olimpiadele internaționale. Astfel încât ajunsesem să-i cunosc pe câștigători foarte bine, fusesem la ei acasă, făcusem reportaje peste reportaje cu „creierele”, „talentele” și da, șirul clișeelor a continuat aproape de fiecare dată cu „au plecat geniile peste hotare”. De fiecare dată când plecau la facultăți pe la cele mai mari universități ale lumii, mi se părea că pierd ceva. Le și spuneam asta și încercam pe Facebook să-i mai spionez de la distanță așteptând momentul ăla când puteam să scriu „se întorc geniile acasă”. Doar că ei nu se prea mai întorc și pe bună dreptate. Continuă să citești Matei Sarivan, olimpic, pasionat de robotică, student în Danemarca: „Cea mai mare diferență față de învățământul românesc este lipsa oricărui fel de frică”

Anul meu 2018 ca un colac.  Zece țări și un singur „acasă”

Am făcut colaci. Așa cum făcea mama și mamaia când eram mică. Făină, drojdie, sare, apă și ulei. Atât. M-a asistat mama prin telefon, dar sunt mândră de mine că mi-am amintit exact cum se răsucesc. Am dansat de bucurie că am putut să fac micile sfere, aproape sfere, din aluat. Au ieșit 12 colaci, coincidență sau nu, câte unul pentru fiecare lună din acest minunat 2018 pentru care sunt tare recunoscătoare. Continuă să citești Anul meu 2018 ca un colac.  Zece țări și un singur „acasă”

Crăciunul necrăciun de acum 60 de ani. A fost odată ca niciodată, când Moș Crăciun nu exista…

Mi-e greu să mi-o imaginez pe mama copil. Că n-am văzut nicio fotografie cu ea decât când era deja adolescentă, în sarafan uniformă, o poză de grup, tunsă castronel. Dar mi-o pot închipui din povestirile ei. Cu părul ei negru și ochii mari și curioși, a fost copilul de mijloc, ăla pe care nu-l prea observi, căruia nu-i poți arunca niciun „ești cea mai mare, trebuie să înțelegi!” sau un „ești cea mai mică, ascultă de frații mai mari!” Dar ce să vezi, mama exploda de personalitate, așa că a devenit repede diavolul tazmanian al familiei. Mânca toată dulceața și apoi fugea de-acasă și se ascundea în podurile vecinilor, ca să nu-și ia papara sau fura ouă din cuibar, le vindea și își făcea bani de matineu. Și mai ales, îi plăcea mai mult să se joace decât să aibă grijă de plângăciosul de frate mai mic. Două fete și un băiat și vremuri în care copilăria nu era pusă în ramele unei poze frumoase. Era și atât.

Continuă să citești Crăciunul necrăciun de acum 60 de ani. A fost odată ca niciodată, când Moș Crăciun nu exista…

10 zile fără zahăr. Cum am scăpat de pofta de dulce

Niște jeleuri. Sunt mici. Apoi o ciocolățică. O bucată de clătită, de la Denisa. Un Kinder Maxi King, preferatul meu. Un orez cu lapte. O bucată de ciocolată, hai, că e neagră, de data asta. O zi din viața mea.

Da, fac sport, merg de cel puțin trei ori pe săptămână la sală, dar fără să reglezi și ce pui în farfurie, nu prea merge. Am încercat să mă abțin de la prăjitura de după prânz. N-am reușit. Ca să mă scuz, calculam calorii în cap, mereu trișam la adunare. Am zis că trebuie să încerc și eu viața fără zahăr. Fără zahăr rafinat. Mi-am păstrat fructele ca gustări, au suficient zahăr bun cât să rezist.

10 zile fără zahăr, nu ca să intru într-o călugărie culinară, ci ca să-mi demonstrez că pot. Motivația mea: articolul pentru blog. Să-i dăm bătăi: Continuă să citești 10 zile fără zahăr. Cum am scăpat de pofta de dulce

Iubesc un homosexual

Aveam o rochie de mătase ASOS cu un model tare frumos, de parcă un pictor nebun aruncase pe pânză cutii de vopsea galbenă, verde, gri. Mâncasem ca o doamnă o salată cu somon, la vremea aia nu știam ceva mai elegant. Și din pahar strălucea un vin gălbior care îmi desenase buline roșii  în pomeți. Restaurantul aproape se golise. Eram veseli. Bărbatul din fața mea zâmbea. Știam că urma să-mi spună ceva important. Îmi scrisese pe Messenger în ziua aia că „el e altceva decât pare”. Continuă să citești Iubesc un homosexual