Omul cu î din i

Stelian Dumistrăcel

La noi în redacție e o mică bătălie încă necâștigată de mai bine de patru ani, de când m-am angajat aici. Oricât de democratic am demarat mai multe tururi de scrutin, oricât de validate au fost rezultatele votului, tot n-am reușit să ne decidem ce ghilimele folosim: românești sau englezești.

Eu sunt clar în tabăra pentru cele românești, adică deschidem citatul cu o ghilimea jos și îl încheiem cu una sus. Cele englezești sunt sus și la început și la final și îmi tulbură bunăstarea mentală ca un scrâșnit de furculiță pe o farfurie când le întâlnesc într-un text românesc.

Am colegi care găsesc complicat să apese simultan pe Shift și Alt ca să poată pune ghilimeaua de început pe românește. Iertați-mă, dar mi-e greu să mă stăpânesc.

Am intrat în clasa întâi în mijlocul acestui scandal lingvistic. După Revoluție, Academia Română a schimbat normele. Îmi amintesc cum învățătoarea mea ne-a spus dezaprobator cum trebuie să uităm ce abia învățasem și să începem să scriem „suntem” în loc de „sîntem” și â în loc de î, mai puțin în „român”, „România”. Despre care, de altfel, n-a știut să ne explice motivul. Sau n-avea sens să le zică unor puști cu mâinile pline de cerneală de ce numai „România” a scăpat?

„Renunț la â, renunță la causă”

Pe 14 februarie anul trecut, redactorul-șef de la Libertatea ne trimitea tuturor un email cu subiectul „rugăminte ghilimele” (observați de care am folosit!), în care a concluzionat dezbaterile anterioare: „Să rămânem la cele românești, vă rog. Acum că am rezolvat și ultima problemă de rezolvat…” și a încheiat cu un emoticon. Dar credeți că s-a rezolvat? Nuuu!

Eu cer pentru fiecare ghilimea pe care o corectez o ciocolată, primesc doar promisiuni de pietate. Regulile au nevoie de timp. Singurul câștigător: silueta mea.

La fel de încrâncenată trebuie să fi fost și dezbaterea despre înlocuirea lui î cu â, de vreme ce profesorul meu de lingvistică din facultate, Stelian Dumistrăcel, a scris și o carte despre asta, numită „Lupta în jurul literei â și demnitatea Academiei române”.

Cu toate că toată România deprindea deja grafia impusă de Academie în 1991, exista o nucă tare de lingviști din Iași care refuza să accepte blasfemia, înjosirea. Așa că toată intelectualitatea ieșeană întreținea lupta slăbănogului î în fața â-ului Goliat.

Academia, eliberată de comunism, făcea o revoluție lingvistivă în 1991, arătând acuzator spre „Micul dicționar ortografic” publicat în 1953, care venea cu reguli „obediente, sociologizante și politice”. Stelian Dumistrăcel arăta într-un argumentațio generos luptele dintre vechea tradiție din cercetarea lingvistică în cadrul Academiei, cu citate delicioase din dezbaterile avute în 1926 de marii lingviști Densusianu și Pușcariu:

„Eu i-am spus chiar lui Densusianu astfel: renunț la â, renunță la causă. Comisia noastră, a filologilor, a hotărât să scriem cînd, romîn, roză, cauză. În congres, Densusianu a cercat să apere pe rosă, causă, dar n-a reușit și s-a supus deci hotărârii. A rămas ca să ne prezentăm la Academie cu deciziile congresului.”

Pe scurt, academicienii de după Revoluție spuneau că se leapădă de metehnele lingvistice ale comuniștilor, profesorul meu spune că de fapt comunismul n-a avut de-a face cu pălăria de la î și că ar fi bine să se răzgândească.

Și astăzi, în presa ieșeană se scrie cu î din i. O enclavă visătoare, mărturie a enclavei militante de odinioară.

Apărătorul limbii române

De pe 18 martie anul acesta Stelian Dumistrăcel nu mai este printre noi. Mi-a rămas, împreună cu cărțulia albastră despre războiul dintre î-â , amintirea unui nesperat 9 la un examen (luam doar 7-8 de obicei) și imaginea lui de om din altă lume. Îl văd intrând în amfiteatru în costumul bej, mereu ca scos din cutie, părea mai degrabă că a intrat doar să ne spună să-l urmăm pe vreun șantier arheologic din Egipt. Un fel de Indiana Jones, un dandy cum mai vezi în filmele din anii ‘50.

Nu știam nimic despre viața sa personală. Acum caut să-mi imaginez un traseu al său prin istorie. Când s-a terminat Al Doilea Război Mondial, avea 9 ani, când se schimbau normele limbii în 1953, avea 16. La Revoluție, 52. Când am intrat eu în facultate, 67. A făcut stagii de pregătire în Franța și Germania. Îl văd în același costum de spumă de lapte cu Tour Eiffel în spate sau cu poarta Brandenburg pe o laterală. Sau poate n-avea atunci bani să și le cumpere.

În realitate știu tot ce-mi trebuie despre el. A fost un profesor bun și un cavaler care a apărat chiar cu o doză de nebunie limba română.

Datorită lui, nu mai pare tichie de mărgăritar nici mișcarea mea pro-ghilimele românești, altfel singurul naționalism de care sunt în stare.

Timpurile când timpul nu mai conta

Mintea omului e bizată. Rămâne agățat de circumvoluțiuni câte un nărav dintr-ăsta. În apărarea mea, obsesia mea cu ghilimeaua e benignă. Nu mă supăr irecuperabil pe cei care și-au vândut sufletul celor englezești. O mică fixație n-a făcut rău nimănui. Mică, simpatică, umană.

Lingvistul Sextil Pușcariu zicea în 1947 că „se citează ca exemplu tipic de inconștiență faptul că savanții bizantini erau atât de preocupați de discuții asupra unor chestii de ortografie la mijlocul secolului al XV-lea, încât nu băgară de seamă că turcii împresurară Constantinopolul.”

Unii ar zice că oamenii de acum 80 de ani aveau din plin ceea ce nouă pare să ne scape ca nisipul printre degete: timp.

„Toate aceste produse ale unei strădanii susținute, pline de abnegație, nu se mai fac astăzi, când au trecut timpurile în care timpul nu conta”, zicea Paul Valery.

Oare altfel curge timpul pentru cei care par să-l risipească pe astfel de mici dispute? Spălătorul de mașini care freacă ultima pată de pe far cu mâneca salopetei, chelnerul care leșină când vede firimituri pe masă, bucătarul care aranjează firul de mărar pe farfurie cu penseta, bijutierul care potrivește piatra fără să respire, lingvistul căruia sufletul i se scurge puțin când vede â în loc de î.

Cu siguranță timpul are altă valoare pentru ei. Noi ne plângem că nu-l avem, după ce-l tocăm mărunt și-l punem în ciorba unei societăți tot mai haotice.

Textul ăsta e pe de o parte o presiune pe care vreau musai să o pun pe colegii mei, dar e scris și pentru toți chițibușarii pe care îi iubim, care vin din timpuri imemoriale, când timpul nu conta.

Și mai ales, e pentru Stelian Dumistrăcel, care i-ar fi dat dreptate lui Paul Valery că „omul modern nu mai lucrează la ceea ce nu poate fi prescurtat” și s-ar fi întors imediat la cărțoaiele de pe biroul lui de la Institutul „A. Philippide” care, așa cum mi le amintesc eu, se înălțau precum coloanele antice.

Data viitoare, despre ghilimelele unghiulare. Pe bune, oameni buni, de ce nu le mai folosiți când aveți citat în citat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.