Când am o conferință, interviu sau curs, potrivesc bine camera laptopului și mă uit cu atenție ca eu să fiu în centrul cadrului, să nu-mi iasă nimic din cap, vreo floare din planul doi, colțul televizorului sau al vreunui tablou. Ideea e să fie un cadru echilibrat. De cele mai multe ori, participanții la conferință, intervievații sau studenții cu care m-am mai întâlnit au văzut în stânga mea, deasupra umărului, un tablou cu flori albe și în dreapta o bucată de bibliotecă. De altfel, e de bine să se vadă câteva cărți în spate. La începutul pandemiei, înflorise o afacere cu niște cartoane pe care le puneai în spatele tău și părea că ai o bibliotecă onorabilă, aliniate, cotoarele de cărți de la autori importanți îți făceau cinste și o imagine de cititor.
Dintotdeauna mi-a plăcut să scotocesc prin sertare, ale altora mai ales. Apoi, curiozitatea a crescut cu vârsta către cutiile mai mari: casele. Tare îmi plăcea să văd cum au oamenii în casă. De fapt, când eram mică, una dintre întrebările pe care ni le puneam când unul dintre noi ajungea în vizită la cineva era asta: „cum are în casă?” Atenția sporită era către bucătărie, aici mai ales mama voia să știe ce-am văzut pe la vecini și rude. Dacă era curat, mâncarea de pomană de la proprietarii casei nu ajungea la porci. Bineînțeles, nu te uitai ca prostul, era și asta o tehnică. Mama îmi zicea: nu caști gura pe pereții omului, nu învârți capul ca un guguștiuc! Dacă eram împreună, mă înghiontea. Adică te uiți, dar discret, când gazda nu e atentă.
Am păstrat curiozitatea și acum, la 36 de ani. În marele București, oamenii mai rar te cheamă la ei acasă, așa că n-am a vă povesti multe despre cum au bucureștenii pe care-i cunosc eu în casă. Iar dacă stau în chirie, cel mai sigur au luat-o „complet mobilată”, deci nici nu ar spune multe despre ei. Cam toate îs mici universuri de la Ikea, create de designeri suedezi ca să vândă himera confortului.
Ba aș putea să vă spun cum au în casă câțiva dintre bucureștenii care nu mai sunt. Mi-s și ei prieteni, dar într-un fel aparte. De pildă, poetul Ion Minulescu și soția sa Claudia Millian, care au casă în Cotroceni, au mobile de lemn nobil, închise la culoare, multe portrete – selfie-urile de pe vremuri – covoare care își păstrează încă bine culorile, semn că au fost scumpe, cărți multe. Pe niște farfurii stau mai multe cruciulițe. Ion Minulescu sigur măcar o dată a tras de acele jaluzele grele, dintr-alea care se strâng la mijloc și pornesc în sus, ca să privească strada care dă spre Palatul Cotroceni, reședința președintelui. Poate că în verile anilor ‘30, când de altfel au și cumpărat apartamentul, poetul zărea, mai rar decât ne putem închipui în tumultul Bucureștiului de azi, vreun automobil englezesc, masiv, negru, lustruit, lăsând în spate cortine de praf.
Casa lui Ion Minulescu este ușă-n ușă cu cea a lui Liviu și Fanny Rebreanu. În realitate, Liviu Rebreanu a cumpărat apartamentul tot în 1934, ca și bunul lui prieten Minulescu, dar pentru fiica sa, deci el nu a locuit acolo. Venea doar în vizită. Oare ce-i spunea fiicei lui? O întreba dacă a mâncat de prânz, așa cum fac părinții noștri azi, doar că pe Whatsapp? Probabil „o chema” la telefon, unul cu receptor mare, pe care-l prindeai de mijloc și apoi îl așezai în furcă. Muzeografii au creat un univers care sigur i-ar fi fost pe plac scriitorului Liviu Rebreanu. O casă scăldată în lumină, cu tablouri de mari pictori, mobile grele și comode, cel puțin așa par, că nu le-am probat. Vase și tacâmuri boierești.
Recent, am vizitat și casa lui George Bacovia, ascunsă în spatele blocurilor din cartierul Brâncoveanu, într-o zonă care pare încă să țină calea schimbării, dar vilele cu termopane înghit piticele căsuțe de altădată. În mijlocul casei lui Bacovia este o cameră cu o masă în mijloc și o vitrină cu oglindă în stânga ei. Există poze în care George Bacovia și soția sa, Agatha, au acest „cadru” în spate. E o casă-bijuterie în care mi-ar plăcea să locuiesc. Poetul stătea însă și scria la un birou mic în camera din spate. Mică-mică și ea, cu un pat ca de copil.
„Ce cald e aicea la tine.
Și toate din casă mi-s sfinte; –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citește nainte.”
Citesc strofa asta din cartea cu coperte albe pe care am cumpărat-o de la muzeu. Sigur despre casa asta vorbea. În ciuda imaginii de poet al tristeții, al morții, al spleen-ului, Bacovia îmi încălzește seara de toamnă. Îmi aduce bucurie să citesc versuri în care cuvintele îs așezate cu iubire de limbă și sfințenie ca să dea viață unor imagini așa puternice și frumoase, concentrate. E aproape decembre și citesc versurile lui Bacovia dând un „search” pe hârtie după elementele din casa pe care am vizitat-o. O găsesc de multe ori, mereu un centru la care se tot întoarce, ca temă lirică, dar și centru al iubirii. Soția sa, cu care s-a căsătorit când el avea 47 de ani, iar ea cu vreo 15 mai puțini (se cunoșteau de când ea avea 20 și el 35), l-a tot împins să-și publice operele. Ea a fost profesoară de română și a cochetat cu literatura. În tabloul din dreapta, cum intri, o găsești într-o rochie aproape burgheză, cu aură de zână bună și femeie credincioasă. Sau așa vreau eu să o văd. Mergeți în vizită să mă contraziceți!
Casa lui Tudor Arghezi e tot aproape de mine, fac jumătate de oră pe jos. Ce mi-a rămas viu în minte este camera Mitzurei cu multe păpuși. Ce copil fericit trebuie să fi fost să aibă un pat întreg de păpuși și jucării și o curte imensă prin care Zdreanță răscolea toamna cu frunzele ei.
Am găsit poezie și la Muzeul Storck, la doi pași de Piața Victoriei. Aici sunt lăsate lucrările celor doi artiști, Frederick și Cecilia-Cuțescu Storck, să vorbească. Casa nu mai păstrează nimic din intimitatea de zi cu zi ca în alte case memoriale. Nu vezi ceașca din care-și bea cafeaua sculptorul în atelierul său din spatele casei, nici colierul pe care poate pictorița mai punea mâna, gânditoare, ca un reflex, când se dădea cu un pas în spate de șevalet, să vadă ce i-a ieșit. Cred totuși că locuința Storck a fost dintotdeauna gândită să fie sanctuar al artei, mai puțin al domesticului, altfel nu văd de ce ți-ai fi pictat pereții cu diferite persona ale Evei. Așa au vrut să trăiască ei, ca la un muzeu. Dar de ce-ai mai avea nevoie să umpli sertare prin care să scotocească străinii indiscreți, când tu ai făcut murale storcând din sertarele a ceea ce ești tu, interior și intim?
Îmi plac casele altora, iubesc casele memoriale. Cred că psihologii ar avea misiuni mai ușoare dacă și-ar ține ședințele la clienți acasă. Casele noastre ne sunt oglinzi. Mă bucur de fiecare dată când primesc un compliment despre micul meu apartament (culmea, de pe strada Ion Minulescu) de la cei care vin în vizită.
Mai am puține case memoriale din București pe care nu le-am vizitat deja. Când le termin, le iau de la capăt. Casele, naturi moarte ale orașului, ilustrează oameni și epoci, vorbesc despre istorie și umanitate, sunt poze ale unor lumi închise în globuri-fantezie, ca alea de Crăciun, pe care le scuturi ca să provoci o mică ninsoare.
Cred că sunt jurnalistă și pentru că îmi place să scotocesc prin sertarele din viețile oamenilor și să spun mai departe „cum au în casă”. O fac de fiecare dată sub supravegherea gazdei și lăsând totul cum am găsit sau măcar încerc să nu deranjez prea tare ordinea-dezordine de-acolo. Cred că cel mai mare dar pe care îl pot primi în profesia mea sunt aceste bucăți de intimitate pe care oamenii mi le încredințează. Nu pot decât să sper că le dau mai departe cât mai intacte, nici prea lustruite, nici cu urme de degete, ci fix așa cum trebuie ca să fie dusă povestea mai departe. Mereu mai departe.
Textul a fost scris în urma invitației de a contribui la simpozionul „Oameni și locuri”, de 1 Decembrie, organizat de Școala gimnazială Timișești, căreia i-am fost elevă.