Mi-am pus tocuri. Perechea aia bleu, din piele întoarsă pe care am mai purtat-o o singură dată. (Să fiu exactă, am purtat-o când am filmat un promo acum trei ani, la Digi24. Știu asta exact pentru că acum fragmente din acel video, cu mine la fereastră rulează într-un spot despre relaxare, astăzi, în mai, 2020. Și mă bucur să văd că sunt fața relaxării, cu toate că după atâtea duble, mă dureau picioarele îngrozitor și numai relaxată nu eram). Mi-am pus și rochia neagră, cu guler bărcuță, care îmi place atât de mult. Și am făcut un ghiveci de legume.
Nu mai purtasem o rochie de aproape două luni. Și toți cei care mă cunosc știu că am peste o sută, pe care le prețuiesc aproape la fel de mult ca pe cărțile mele. Aproape că nici nu m-am mai uitat la ele, deși în mod normal, la două săptămâni așa, făceam o paradă a modei ca să gândesc ținute, să potrivesc culori, să vadă fiecare rochie că nu e uitată.
În pandemia asta am constatat că nu prea am haine de umblat prin casă, „de dârvală”, cum se zice la mine la Timișești. Am improvizat, bineînțeles, dar niciodată nu am dat doi bani pe look-ul de acasă. Acum mă gândesc să investesc în niște lucruri care să nu pară că am dezbrăcat geamurile ca să pun ceva pe mine.
Când aveam interviuri de filmat pe platforme video, mă machiam frumos și apoi toată ziua împrospătam rujul, de chestie. Odată chiar a venit un curier și când m-a văzut că stau așa machiată în casă sigur s-a gândit că vremurile grele m-au împins spre videochat sau ceva de genul.
Am avut zile și în care n-am mai dezbrăcat pijamaua că nu avea rost, nimic nu avea rost. Ca să gătești și să bați în tastatura calculatorului ca într-un pian, zi lumină, nu-ți trebuie rochie de mătase, mi-am zis în zilele alea. La fel cum am avut zile în care am sărit din pat de dimineață, am făcut sport, mi-am pregătit ținuta și m-am așezat frumos la biroul meu de pe canapea, cu spatele drept, ca la biroul meu din Pipera.
Mi-am amintit adesea de mama care, atunci când eram mică, zi de zi își făcea rutina, fie că avea de mers undeva sau rămânea în casă. Ăsta era și dezavantajul de a locui într-o casă mică mai multe persoane, te împinge la o disciplină. Se îmbrăca mereu cu câte o cămașă colorată cu care îi stăteau atât de bine. Nu conta că avea de dus vaca în bahnă (acțiune ce presupunea să ieși prin sat și să fii văzut de câțiva oameni), de prășit în grădină sau de stat la cratiță. Nu exista zi în care să nu fie făcut patul în casa copilăriei mele. Erau zile când nimeni nu ne călca pragul, dar dacă… Pentru că preocuparea era și să cazi bine în ochii celorlalți. Nimeni nu se gândea la latura de dezvoltare personală a făcutului patului, cum este la modă azi de s-au scris cărți și s-au făcut discursuri motivaționale din asta. Era din firescul incontestabil al vieții la țară. Unde mai pui că nu prea exista să stai degeaba, nici măcar în zi de sărbătoare, că animalele mănâncă și când e cruce roșie în calendar.
Duminica nu era duminică pentru noi copiii dacă nu primeam replica „A ieșit popa din biserică și voi tot dormiți?!”
Îmi amintesc după-amiaza când mă jucam la prietena mea Nicoleta și când am deschis ușa unuia dintre dormitoare, stăteau întinse pe pat mama, mama Nicoletei și tanti Lenuța, toate cu măști de tărâțe pe față. Ca să nu mai zic că mama îmi fura mereu zmeura coaptă ca să-și facă scrub. Aoleu, ce petreceri de 8 martie se dădeau…
Mi-am amintit toate astea când pașii din aplicația mea mobilă erau zero după o zi întreagă, când amorțeam pe canapea cu laptopul în brațe, într-o ținută greu de îndurat privirii. Am participat și la o piesă de teatru pe Zoom. Cu toate că aveam părul aranjat și o cămașă pe mine, am ținut camera închisă. Timp în care alți „spectatori” stăteau chiar în pijama și nu se sfiau că trece cineva prin spatele camerei și se oprește cu mâinile în sân să caște gura, la fel de domestic îmbrăcat. Ce curaj pe unii, mi-am zis. Admirativ, bineînțeles. La fel cum m-aș uita în metrou la o tipă care are curajul să poarte pălărie cu voaletă, gen.
Chiar fără toate trucurile vieții sociale, nu m-am simțit mai puțin drăguță sau mai puțin femeie în perioada asta, din pricina colanților rufoși și a hanoracelor decolorate. Dar pandemia mi-a răpit bucuria testului oglinzii, momentul meu de cochetărie. O să îl recapăt, nu-i problemă. Am în plan oricum să scap de hainele de iarnă foarte potrivite când a început totul și să readuc în dulapul meu briza verii.
Lecția feminității am primit-o tot de la mama. În fiecare seară, repet, seară!, înainte să se culce, se dă cu parfum. Termină parfumurile de zici că le bea și mereu avem discuții despre nevoia ei permanentă ca eu s-o aprovizionez cu fructatele sau floralele licori ale frumuseții. „Ca să-mi miroasă mie frumos!” e replica care mă încuie de fiecare dată. Cu accent pe „mie”.
Așa că și eu o să șterg astăzi praful în rochia mea frez pe care n-am mai purtat-o de vreo cinci ani. Ca să-mi placă MIE!
Foarte frumos , bravoo . Talentată fata …👋aplauze .