E mai simplu să te uiți la anul care vine și să-i arăți liste cu promisiuni. Eu n-am făcut încă lista cu ce-mi propun anul ăsta, mă las și eu purtată uneori. Dar m-am uitat la ce-a fost în 2019. Am avut șansa să fac subiecte la care se ajunge greu. La propriu. Am călătorit singură, mii de kilometri. Îmi place să fac asta. Am filmat și pozat, am intervievat niște super oameni. O să sar peste câte am învățat, ce frumos și bine a fost, bla bla. A fost bine, dar a fost și rău, și nașpa, am mai și plâns, am mai și suferit, că așa-i în viață. Dar știu că nu rezistați la dintr-astea, așa că las mai jos lucrurile faine.
Încep cu Kenya, unde mi-a plăcut maxim. Mai ales că mâncarea națională e ugali, adică mămăliga! (Ce? Voiați profunzime?)
Vă avertizez, urmează un text cu multe paranteze!
„I don’t care” a lui Ed Sheeran a fost sângele care a pecetluit frăția de cruce dintre mine și Caroline. Am făcut câteva drumuri împreună prin Kenya. Acum suntem în mașină și cântăm „When I’m with my baby, yeah, all the bad things disappear…”, de parcă mergem în tabără. Două femei de pe continente diferite. Eu incapabilă să-i aproximez vârsta, ea flatându-mă cu un 28.
„Ce mi-ar fi plăcut să am părul ca al tău”, îmi spune. Și eu îmi ating șuvițele fine și îmi zic că e puțin nebună, de ce și-ar dori cineva un păr așa rar, subțire? (La coafor mi se spune adesea că am păr de mâță, ba chiar o coafeză mi-a zis că a citit ea că păr ca al meu au avut oamenii în lagăre, din cauza alimentației. Știa să tundă mai bine decât le avea cu diplomația… „Ce păr rar ai!”, am auzit adesea și eu tot adesea am strigat revoltată: „am firul subțire, nu e rar, la naiba!”). Caroline are un păr creț sârmă prins într-un coc elegant. „Și voi europencele vreți părul creț ca al nostru, nu?” Râdem amândouă. Da, vrem mereu ce are celălalt. (În liceu mi-am făcut părul permanent. Și cred că e un moment bun să îmi cer iertare astăzi părului meu firav pentru nesăbuința tinereții).
Ed Sheeran, coafuri și corupție
Noi, europenii, tânjim după safari, pozele din junglă, viața în natura africană, viața mai tihnită, la relanti. Africanii vor bunăstarea europeană. Dar nu știm atât de multe unii despre alții. Nu suntem buricul pământului. Buricul e de fapt în Kenya, la Ecuator, acolo, dar am reușit să ne jucăm noi cu cercurile planetei, să le săltăm ca să părem mai cu moț. Întoarcem capul de la faptul că africanii au fost sclavi pentru bunăstarea europeană. Lor le-o datorăm.
Primii oameni au venit din inima Africii, zona lacului Victoria din Kenya fiind un leagăn al civilizației. De acolo au emigrat Sapiens spre celelalte teritorii. Și dacă timpul înseamnă evoluție, de ce Africa a rămas tălpașa lumii? Răspunsul e în bogăția europeană. Cred că în pozele cu Turnul Eiffel în spate, cu Buckingham Palace și altele de le afișăm prin vacanțe ar trebui să vedem și imaginile cu sclavii de pe plantațiile omului alb – mzungu.
Și cum au stat în umbra noastră, africanii au căutat să dezvolte alte lucruri care nu pot fi cumpărate cu bani. Bogăția și-au ferecat-o în inimă. Și mzungu n-a putut să le jefuiască și asta.
Kenya și-a câștigat independența în 1964. A fost colonie britanică. Engleza este a doua limbă oficială, alături de Swahili. Asta mi-a făcut călătoria mult mai ușoară.
Și iată că în 2019, o mzungu și o kenyancă călătoresc împreună și vorbesc. „Încă mai există kenyeni în vârstă care povestesc despre lucrurile prin care au trecut în sclavie. Sunt bătrâni, dar putem să mai învățăm…”, îmi spune Caroline și mergem prin noaptea kenyană, cu o mașină imensă, cu volan pe dreapta, de la Eldoret la Iten, unde sunt cazată. Iten este localitatea cu cea mai mare densitate de campioni pe metru pătrat din lume. Și eu am ajuns acolo ca să documentez această comunitate extraordinară care transformă sărăcia în aur.
Kenyenii fac deliciul maratoanelor din toată lumea. Merg prin toată lumea și câștigă medalie după medalie. Inclusiv în București. Și i-am spus într-o seară, pe final de program, la redacție, lui Cătălin Tolontan, că vreau să le scriu povestea. Și el mi-a zis: „Ar fi și mai tare să mergi acolo!” De aici a pornit totul. Cătălin Tolontan a deschis granițele pentru mine și colegii mei. Înainte subiectele internaționale căpătau valoare doar dacă era și un român implicat. În doi ani de „Libertatea” mi s-a schimbat optica. Gândim global și jurnalistic. Și sunt tare recunoscătoare pentru asta.
Mbine, am găsit și un român în Iten, dar ăsta cred că ține și de un Dumnezeu al jurnaliștilor care pe mine m-a răsfățat de atâtea ori. (În limbaj agnostic, e doar noroc chior!)
În apropiere de Iten a început o furtună. Nu se mai vedea nimic prin parbriz. Caroline conducea cumplit de încet. Nu-i nimic, și noi mai aveam de discutat despre corupție. Da, noul președinte al Kenyei a dat liber la arestarea corupților. Dar ce drum lung mai au. „Eu lucrez într-o firmă de avocatură și atunci când trebuie să obținem documente de la stat printre taxele percepute mai punem și una extra. Îi spunem „facility” (facilitate) și e șpagă. Dar e unanim consimțită”, îmi povestește tânăra. Are 29 de ani și își iubește țara. Îi spun că și noi avem corupție. „Da???? Eu credeam că voi europenii nu aveți așa ceva!?”, se miră Caroline. Hehe!
„Și totuși, care crezi că e cea mai mare problemă a Kenyei astăzi?” „SIDA și HIV! E mai grav decât corupția. Nu se folosește prezervativul, statul nu oferă medicație gratuită… Mulți oameni nediagnosticați…”, îmi spune Caroline. Tăcem o perioadă.
Îi povestesc apoi că am mâncat cu o zi înainte chapati (turte) într-o cârciumă tradițională, sărăcăcioasă și certată rău cu igiena. „Ce stomac tare ai!”, mă laudă. Și eu mă umflu în pene. M-am întors acasă cu două sprayuri Autan tropical aproape neatinse. Sănătoasă tun și cu povești cât pentru o viață. O săptămână în Kenya m-a molipsit însă de felul lor de a fi. Zâmbesc și sunt așa prietenoși. Sunt oameni buni care îți rămân la inimă pentru totdeauna. „Pole pole, mzungu!” („ușor-ușor, omule alb!”)
Iată ce mi-a ieșit din Kenya! Recomand mai ales să vedeți videoul din primul link:
Cu câteva luni înainte mă întorsesem din cea mai digitalizată țară din lume, Estonia. 1,3 milioane de locuitori puși pe transformat țara într-o senzație mondială. Au primul judecător robot, nu mai au grefieri, poți să faci orice pe internet acolo, de la plata taxelor la cumpărarea locului de veci. Oameni extrem de harnici și motivați care au reușit să-și aducă tinerii din diaspora. Da, o țară mică cu un program de țară experimental care a convins sute de mii de oameni din toată lumea să-și înregistreze afacerile acolo pentru ușurința cu care poți relaționa cu statul. Astea sunt poveștile lor:
VIDEO/ Care e țara din Europa în care până și locul de veci ți-l cumperi online!
Pentru că am prins alegerile europarlamentare acolo, am făcut și eu un experiment: trei țări într-o zi, de alegeri (Ambasada României din Tallinn – teritoriu românesc, practic, Estonia și Finlanda). Vedeți ce-a ieșit aici:
La început de an am fost în Republica Moldova, la Mărculești, unde a fost un lagăr de tranzit în anii ’40 și unde au murit mii de oameni. Se pare că alături de inventarul tezaurului românesc dus la Moscova găsit din greșeală într-un dulap de epocă, s-au găsit și rapoarte despre lagărul de la Mărculești. Documentul se află încă în studiu cică și nu a fost dat publicității. Poate că un astfel de document ar face ca statul român să-recunoască ajutorul dat Holocaustului. Dar e ținut la sertar încă. Mai rămân mărturiile, tot mai puține. Le citiți/vedeți aici:
În vară am fost în Deltă, la Periprava, unde vară de vară un grup de cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc sapă după victimele comunismului. Acolo a fost un lagăr pentru deținuții politici. Vor pur și simplu să pună un nume pe cutiile cu oase pe care le găsesc. Munca lor este cu atât mai extraordinară cu cât se întâmplă într-o țară cu 7 decenii de comunism în spate, dar care a condamnat doar doi torționari. Despre cum se dezgroapă trecutul la propriu, aici:
Pe final de an, am cunoscut și tinerii din Catania, Italia, care luptă cu mafia prin educație. Fiindcă mafia nu a dispărut, doar s-a transformat. Și mi-a plăcut să-i cunosc pe curajoșii de la Adiopizzo. Poate data viitoare când mergeți în Sicilia, verificați lista făcută de ei cu afacerile curate care nu plătesc taxă de protecție mafioților.
A fost un 2019 plin. Am călătorit și am cunoscut atâția oameni extraordinari. Îmi iubesc meseria și sunt conștientă de privilegiile pe care mi le dă. Jurnalismul îți deschide uși către oameni la care unii doar visează să ajungă. Dar trebuie să ai și un loc potrivit unde să-l practici. Am zis mereu, de tânără, că cel mai important lucru în jurnalism este să ți se dea voie! (Dap, păr rar, dar ce circumvoluțiuni, nene!)
Oamenii autentici fac poveștile bune. De la tiristul care m-a luat împreună cu soția sa să-i însoțesc prin Europa, la românca stewardeză pentru familia regală din Emirate sau la tânărul care face design de yachturi în Monaco și lucrează cu cei mai bogați oameni ai planetei. Dar am lăsat o poveste care mi-e tare dragă la final. 2020 e un an rotunjor și tot în fața noastră și cum toată lumea își face rezoluții la început de an cu ce-o să schimbe și cum o să rupă sala în două. Poate vă dă idei de vegetarianism, cine știe?
Așa… Abia am terminat cartea „De ce mâncăm animale”, de Jonathan Safran Foer. Și mi-am amintit de Fata, vaca noastră care m-a ținut practic în școală. A fost vândută când n-am mai putut să avem grijă de ea și sunt sigură că a ajuns la un abator. Era o vacă greu de strunit, jucăușă, cu personalitate. Doar mama se înțelegea cu ea.
În 2019 am cunoscut-o pe Doina Badea, o prezență bizară în peisajul autohton. S-a mutat la țară ca să facă un adăpost pentru animale de fermă. Vacile ei mănâncă pe degeaba, cum ar veni. Nu li se ia în schimb nici laptele, nici vițelușul, nici pielea. Brăduleț, Argeș, e practic satul vacilor fericite. Cred că Fata ar fi fost și ea tare fericită acolo.
Poftă bună la citit! 2020, here I come!
O bucureșteancă s-a mutat la țară și salvează vaci. ”Ciudata” cu animale de companie de o tonă!
