Îi știți pe constănțenii care văd marea o dată la doi ani, și atunci din autobuz? Cam așa sunt și eu cu județul copilăriei mele. Plimbările mele au fost până la Cetatea Neamțului din Târgu Neamț, la Pașcani la târgul de duminică, am fost o dată la Piatra Neamț, de două ori la Agapia și o dată la Cheile Bicazului. Dar niciodată nu e prea târziu să descoperi…
Așa că am niște propuneri de a petrece două-trei zile în Neamț. Ar fi ideal să aveți o mașină, că altfel, cu microbuzele nu-i vreo distracție.
Zic că o zi e musai să o petreceți în Târgu Neamț. Ai nevoie de pantofi comozi ca să urci la Cetatea Neamțului. Pentru curaj, poți să te oprești la Casa Arcașului pentru un borș moldovenesc adevărat și alte trufandale buni-buni. Nu uitați că în moldova „chiftelele” se cheamă „piftele” și e musai să le încercați. Prin sud lumea le zice „chiftele moldovenești”, aici nu trebuie să complici lucrurile. „Piftele”, de post sau de frupt, sunt mai bune dacă-s făcute de rude, dar cum nu toți au origini așa nobile ca mine, puteți să vă mulțumiți și cu cele de la restaurante. Le zic „piftele” dintr-un manierism lingvistic. Dar pe cine păcălim? Știm că la noi nu există „pi”, doar „chi”.
O zi în Târgu Neamț
Așa… Ceteatea a fost reabilitată în urmă cu peste zece ani și trebuie pusă pe listă. Dacă vă țin picioarele, puteți merge de la Cetate, prin pădure, pe traseul spre Monumentul Eroilor, e un drum marcat de maximum o oră. Ieșiți apoi în altă parte a orașului. Apoi, pe listă mai sunt Casa Memorială „Ion Creangă”, Casa Memorială „Veronica Micle”, Muzeul de Etnografie – adică Școala Domnească unde a învățat și Creangă.
Jumătate de zi e pentru Ozana. Eu am petrecut o după-amiaza întreagă și m-am pricopsit cu cel mai cumsecade bronz. Dacă ai noroc să găsești o bulboană, ai un jacuzzi natural și gratuit. Mi-am petrecut veri întregi pe Ozana, ba chiar o dată am pus pariu cu mine că o să ajung „la baie”, cum îi ziceam noi, în fiecare zi. Am fost și pe ploaie și căpoasă cum sunt, m-am îmbăiat în apa rece și protectoare. Eu ajung de la mine de acasă, din Timișești, prin grădină, în 10 minute la apă, așa că mama mă auzea cum țipam pe malul apei de acasă. Uneori ne aducea niște cartofi copți în rolă și noi topiți de foame îi mâncam, cu tot cu coaja înnegrită de funingine. Ceva mai bun… De altfel, stăteam pe baltă o zi întreagă având ca stimulent pentru țipetele mele înfocate doar castraveți, roșii, mere și pâine. Rar aveam în sacoșă și niște biscuiți sau napolitane. Rarisim. Dar uitam de foame…
Se umplea balta cu copii gălăgioși. Acum e liberă de la un cap la altul. Te întâlnești doar cu oile care vin la adăpat. Flori de câmp, spini și lanuri de grâu. O minunăție…
Dacă vă ajunge ziua, faceți o vizită „La struți”, o pensiune la ieșirea din Târgu Neamț. Dacă ți-e foame tare, poți încerca și o omletă dintr-un ou de struț. Cică ar hrăni vreo șase persoane, dar tot e mai lejer decât o masă la vreo rudă sau vreun vecin de-al meu. (M-am decis ca dacă mai merg acasă, o să fac în așa fel ca doar atunci când mi-e foame să merg într-o vizită, că nu există vizită fără să fie ceva pe masă… Ospitalitatea moldovenească trece prin stomac. Oamenii mei dragi deja mă știu, așa că mi-au pregătit diresală – ciorbă de cartofi dreasă cu zer – și păstăi. Am mâncat păstăi cât pentru o vară întreagă și tot nu m-am săturat…)
Trasee montane și escaladă
O zi trebuie să o dedicați aventurii pe munte. Via Ferrata Astragalus este un traseu de escaladă lângă Cheile Bicazului, realizat acum vreo doi ani de alpinistul Ticu Lăcătușu cu sprijin financiar de la o companie de ciment din zonă. Păi, la cât poluează o astfel de fabrică, măcar atât să facă, zic…
Sunt amenajate cinci trasee cu diferite niveluri de dificultate. Eu l-am făcut pe cel mai greu. Că dacă tot n-am rău de înălțime… Nu uitați să vă luați niște mănuși, că sârmele o să vă lase urme pe traseu. Eu n-am avut și două zile m-am uitat la mâinile mele asprite ca la o mare virtute. Puteam să obțin aceleași bășici în palmă și după o zi de prășit la porumb, doar că trecuse vremea acestei îndeletniciri. La anul!
Am avut ceva emoții pe Via Ferrata în primii metri de ascensiune, apoi m-am concentrat pe stâncă, pe peisaje, pe florile mov de astragalus, pe natura asta în fața căreia suntem niște furnici care se căznesc să urce pe o pietricică.
Dacă tot ați trecut prin încercarea asta, n-ar fi rău să trageți o fugă și până la Cheile Bicazului, sunt spectaculoase și v-ar răcori după efort. După o după-amiază în care stomacul ți se lipește de spinare, faceți o vizită la Codruța, în Humulești. Da, v-am păcălit, Codruța e doar prietena mea și numai mie îmi dă de mâncare. Așa că descurcați-vă.
De data asta, n-am avut vreme să fac niciun traseu pe Ceahlău, dar mă întorc eu. Și nici să văd Piatra Teiului, din zona localității Poiana Teiului. M-am consolat la Hanul Ancuței. Hanul, făcut celebru de Mihail Sadoveanu, păstrează atmosfera de secol al XVIII-lea ca într-un glob de sticlă. Muzica e românească, de pahar, dar în surdină, pe farfurii sunt fragmentele despre Han din Sadoveanu, iar mâncarea e chiar moldovenească. Că numai un pui de moldovean știe că borșul de fasole înțelege c-a trecut iarna abia când îi arunci niște urzici, să capete culoare și că pilaful cu măsline e o delicatesă. Și că pepenele murat nu e pentru oricine, dar e pentru cine trebuie.
Mereu trag o fugă pe la Hanul Ancuței și de data asta am vrut să știu și cine deține restaurantul care e făcut cu atâta bun-simț și drag de Moldova. Am căutat cu frică și da, temerile mi s-au adeverit: patroana a fost condamnată anul trecut la patru ani de închisoare cu executare pentru fapte de corupție. Trebuia s-o zic, că na, și asta face parte din România pitorească, nu? Așa că am băut cu ciudă un pahar cu socată făcută la han de Ancuțele vremii și m-am întors în Bucureștiul meu la fel de drag.