Am lucrat ca jurnalist pe educație mulți ani. Și acum mai acopăr subiecte din domeniu. Ei, ideea e că unul dintre evenimentele repetitive pe care le acopeream erau, pe lângă vacanțe și evaluări naționale, olimpiadele internaționale. Astfel încât ajunsesem să-i cunosc pe câștigători foarte bine, fusesem la ei acasă, făcusem reportaje peste reportaje cu „creierele”, „talentele” și da, șirul clișeelor a continuat aproape de fiecare dată cu „au plecat geniile peste hotare”. De fiecare dată când plecau la facultăți pe la cele mai mari universități ale lumii, mi se părea că pierd ceva. Le și spuneam asta și încercam pe Facebook să-i mai spionez de la distanță așteptând momentul ăla când puteam să scriu „se întorc geniile acasă”. Doar că ei nu se prea mai întorc și pe bună dreptate.
Pe Matei Sarivan l-am tot întâlnit la proiectele de la Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice. Apoi l-am mai întâlnit la alte evenimente de cercetare și uneori întâmplător pe stradă. Avea părul creț vâlvoi și îmi zicea „Săru-mâna”, când eu eram încă prea tânără să pot accepta acest tip de salut. Și apoi a plecat și el. În Danemarca.
Mă uit la micul Matei din 2013, când l-am cunoscut, în știrea pe care am făcut-o pentru TVR. Apoi, în știrea din 2014, când avea același păr neastâmpărat și deja purta ochelari. Cred că la un târg de robotică de la Școala internațională București, prin 2015, îmi zicea că el pleacă și se întoarce, dar nu mai pot băga mâna în foc, am vorbit cu atâția olimpici în acea perioadă pe care îi întrebam același lucru: „Plecați. Dar vreți să vă întoarceți?”.
Oricum, am vrut să văd ce mai face Matei în 2019. În primul rând, l-am convins pe Mateiul din 2019 să nu mi se mai adreseze cu dumneavoastră. Și a acceptat. A acceptat și să-mi răspundă la câteva întrebări. A răspuns din locuința lui de „adult tânăr”, termen care mi-a sărit imediat în ochi în tot ce mi-a scris. Pentru că noi, în România, nu vorbim despre „adulții tineri” și politici publice pentru ei, doar îi plângem când se duc. Spicuiesc aici câteva lucruri din interviu, dar eu zic că merită să-l citiți pe tot. Ca să înțelegem ce se întâmplă cu adulții tineri când sunt prețuiți și stimulați:
„Aici nu am impresia că mă duc la școală sau la universitate. Am impresia că mă duc într-un loc unde am toate resursele necesare (laboratoare, tehnologie de ultimă oră, experți în domeniu, acces nelimitat la orice facilități pe care universitatea le are) pentru a mă juca cum știu eu mai bine 8 ore pe zi.”
„Profesorii lucrează împreună cu noi, iar proiectele sunt bazate pe probleme reale, probleme care trebuie rezolvate într-o companie sau într-un domeniu de cercetare. Munca studentului contează, este încurajată și poate face o diferență.”
„Ce aud de la prietenii mei din România este că nimeni nu are chef de facultate în general. Eu cred că facultatea ar trebui să fie un loc plăcut unde tu alegi să te duci de bună voie. Am o prietenă care 2 ani la rând a fost prima, cu cea mai mare medie din generația ei. În al treilea an a dat peste o profesoară care nu a trecut-o la o materie fix pe ea și pe încă cineva. Nu înțeleg cum e posibil… Povestea este lungă, dar mie îmi miroase a subiectivism în momentul evaluării, ceea ce aici, în Danemarca, este inadmisibil și se pedepseste foarte foarte grav.”
„Din experiența mea, cea mai mare diferență față de învățământul românesc este lipsa oricărui fel de frică. Îmi amintesc de liceu cât de frică îmi era de diriginta mea, care îmi era profesoară de fizică. Atât eu, cât și colegi de-ai mei împreună cu părinții noștri eram supuși unor umilințe de nedescris, unele generate de proiectele cu roboți în care eram implicat la ICPE. Sunt niște întâmplări care lasă un vârtej violent în marea amintirilor și care își pun amprenta asupra modului în care un caracter se dezvoltă. Până la urmă la școală ar trebui să învățăm să fim oameni, nu doar să învățăm cum să fim cei mai buni software developeri din toată lumea și să avem doar asta cu care să ne mândrim toate viață.”
„Aalborg University în sine este totodată o firmă care vinde un produs numit „know-how”. Pe lângă faptul că este o instituție de învățământ și de cercetare, ceea ce se descoperă prin cercetare trebuie aplicat în industrie, altfel ar fi degeaba. Eu îmi ajut unul dintre profesori să implementeze aceste noi tehnologii într-una dintre firmele care fac parte din acest proiect.”
„Toate relațiile cu statul și cu anumite servicii sunt computerizate, taxe, impozite ș.a.m.d… Nu aș fi în stare să îmi plătesc taxele în România pentru că habar n-am ce trebuie să plătesc. Am un calculator care se ocupă pentru mine astfel încât eu să mă concentrez pe problemele mele adevărate: serviciu, facultate și viață de adult tânăr. N-am timp să mă gândesc ce face statul cu taxele mele, dar sunt sigur că își face treaba cât mai bine posibil.”
„A fost foarte-foarte greu să numesc locul în care locuiesc acum «acasă»”
Cum de ai ales să faci o facultate în Danemarca?
Dintotdeauna am fost pasionat de tehnologie, pasiune care m-a mânat spre a alege Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”. Acolo am învățat să programez, dar nu mă pasiona foarte tare un viitor ca software developer la o companie mare pe plan mondial precum Facebook, Google etc., vis pe care elevii de acolo îmi pare că îl au în general. Întotdeauna am visat ca eforturile mele să fie vizibile și apreciate nu doar prin plata de la sfârșitul lunii. M-am orientat astfel spre robotică, ceea ce pe vremea aceea era oarecum un domeniu de niță. Totodată, mă plictisesc repede, iar robotica este un domeniu îndeajuns de vast încât să am tot timpul ceva diferit sau nou de făcut. Am aplicat la vreo patru-cinci universitati în Olanda și Danemarca, toate oferindu-mi oferte de studiu tentante. Aalborg University a fost singura însă care îmi oferea posibilitatea de a studia robotica ca un tot (robotică industrială, robotică medicală, robotică socială, robotică militară etc).
Lăsând la o parte cariera, cultura nordică este foarte interesantă pentru mine și rezonez foarte bine cu valorile pe care le au nordicii. Este o societate a cărei istorie și mod de viață m-au interesat de când eram foarte mic.
Îți amintești cum a fost prima zi acolo?
Vizitasem Danemarca înainte cu un an și am rămas foarte plăcut impresionat. Toată lumea este foarte prietenoasă și oamenii zâmbesc mereu, ceea ce te face și pe tine să zâmbești cand interacționezi cu cineva. Este un zâmbet sincer, nu doar de politețe. Am stat trei săptămâni acolo. Dar n-am sesizat că zâmbeam mereu decât după ce m-am întors în țară unde toată lumea pare să fie supărată și morocănoasă constant și părea că se uită ciudat la mine.
Când a venit momentul să mă mut aici, a fost totul foarte greu, deși abia așteptam. Până la urmă m-am născut, am crescut și am trăit în București 19 ani. Sunt familia, prietenii, modul de viață pe care le lăsam în urmă. Nu pot spune că eram nefericit în România, nu am plecat de greu ce îmi era (și țin să mulțumesc familiei mele pentru acest lucru). Am plecat pentru că am vrut sî îmi câștig traiul făcând ceva ce îmi place și să trăiesc fără să mă plâng de faptul că trebuie să muncesc.
A fost foarte greu să mă detașez de acasă și să am voința necesară de a mă integra complet în societatea de aici. Presupun că fiecare percepe aceste lucruri altfel, însă pentru mine a fost foarte foarte greu să numesc locul în care locuiesc acum „acasă”. Dacă pentru mine a fost greu, nu vreau să mă gândesc cum este pentru cei care lasă în urmă soție/soț și copii acasă.
Pot spune că faptul că am plecat a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o în viața mea
Care sunt principalele diferențe față de învățământul românesc?
Nu am cum compara în mod amănunțit învățământul universitar românesc cu cel universitar din Danemarca pentru că nu am făcut parte din cel din România niciodată. Totuși, știu prin ce am trecut în timpul liceului și știu prin ce trec prietenii mei acum la facultăți. Pot spune că faptul că am plecat a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o în viața mea. Sunt foate multe de spus aici, mai degrabă aș povesti cum este aici, ce îmi spun prietenii mei că este în România și cum a fost pentru mine cât am fost elev în România.
Aici nu am impresia că mă duc la școală sau la universitate. Am impresia că mă duc într-un loc unde am toate resursele necesare (laboratoare, tehnologie de ultimă oră, experți în domeniu, acces nelimitat la orice facilități pe care universitatea le are) pentru a mă juca cum știu eu mai bine 8 ore pe zi. Desigur, nu e ca și cum pierd timpul, dar când faci ce îți place și toată lumea din jur te susține, totul este plăcut ca un joc.
Totuși, cel mai important lucru de aici este prietenia dintre colegi și prietenia dintre studenți și profesori. Aici toți suntem prieteni, suntem la același nivel. Nu există conflict, poate tensiuni uneori, dar nu le simte nimeni pentru că prin comunicare totul se rezolvă. Tot timpul lucrăm în echipă pentru că doar în echipă se pot duce la bun sfârșit proiecte mari și complexe. Profesorii lucrează împreuna cu noi, iar proiectele sunt bazate pe probleme reale, probleme care trebuie rezolvate într-o companie sau într-un domeniu de cercetare. Munca studentului contează, este încurajată și poate face o diferență.
Totul este făcut și gândit astfel încât studiatul să fie simțit ca o responsabilitate nu ca pe o obligație. O responsabilitate pe care ți-o asumi sau nu. Obiectivele și le impune fiecare, iar recompensa este pe măsură. Nu există competiție între studenți, toți fiind egali, iar notele nu contează așa mult. Contează obiectivul pe care și-l impune fiecare și etapele prin care fiecare trece ca să își atinga acel obiectiv. Etape prin care poate acumula un volum imens de cunoștințe și experiență.
Ce aud de la prietenii mei din România este că nimeni nu are chef de facultate în general. Eu cred că facultatea ar trebui să fie un loc plăcut unde tu alegi să te duci de bună voie. Am o prietenă care 2 ani la rând a fost prima, cu cea mai mare medie din generația ei. În al treilea an a dat peste o profesoară care nu a trecut-o la o materie fix pe ea și pe încă cineva. Nu înțeleg cum e posibil… Povestea este lungă, dar mie îmi miroase a subiectivism în momentul evaluarii, ceea ce aici, în Danemarca, este inadmisibil și se pedepseste foarte foarte grav.
Totodată, aud cât de ușor este să copiezi sau să comiți fraudă în timpul examenelor în general… Și scandalurile cu plagiatul.. Nu înțeleg de ce ai face asta. Aici nimeni nu ar înțelege dacă ai copia în timpul unui examen. Sancțiunile sunt foarte grave, merg până la ani pe care îi poți petrece închis pentru că ai folosit munca altcuiva ca fiind a ta. Pur si simplu este ceva la care aici nici măcar nu ne gândim că am putea face. Chiar și dupa ce ți-ai ispăși pedeapsa, cred că oamenii s-ar întreba în continuare „De ce te-ai gândi să faci una ca asta???”. Nu vreau să fiu ipocrit, și eu am copiat în timpul liceului… Dar hai să ne gândim la un doctor care copiază în timpul facultății… Pare terifiant acum gândul, nu? Hai să ne gândim la inginerul care copiază în timpul facultății și ajunge să creeze linia de producție care echipează frânele pe o mașină… Desigur, acel inginer n-ar ajunge prea departe, dar iata că în România se poate.
Am un prieten care a studiat echivalentul programului meu la Politehnică (Mecatronica sau așa ceva se numește). Din câte am înțeles, studenții nu au voie să lucreze cu roboții industriali pe care Poli îi are sub cheie într-un subsol undeva. Totul se face pe hârtie. Chiar și experiența lui într-o firmă care folosește la scară largă roboți industriali a fost foarte neplăcută din cauza a ceea ce mi-a spus el că a fost incompetența angajaților de rang înalt din acea companie. Pur și simplu, nu putea folosi terminologia învățată în facultate când vorbea cu ei. Țin să menționez că Robotica Industrială (parte a roboticii pe care se concentrează acest program „Mecatronică”), este un domeniu care evoluează zilnic și să rezolvi probleme pe hârtie este dezolant. Studenții ar trebui învățați să folosească tehnologia disponibilă astăzi, acum. Nu ce s-a făcut acum 50 de ani, că nimănui nu îi mai pasă de ce a fost atunci din moment ce avem calculatoare să ducă greul pentru noi.
Din experiența mea, cea mai mare diferență față de învățământul românesc este lipsa oricărui fel de frică. Îmi amintesc de liceu cât de frică îmi era de diriginta mea, care îmi era profesoară de fizică. Atât eu, cât și colegi de-ai mei împreună cu părinții noștri eram supuși unor umilințe de nedescris, unele generate de proiectele cu roboți în care eram implicat la ICPE. Sunt niște întâmplări care lasă un vârtej violent în marea amintirilor și care își pun amprenta asupra modului în care un caracter se dezvoltă. Până la urmă la școală ar trebui să învățăm să fim oameni, nu doar să învățăm cum să fim cei mai buni software developeri din toată lumea și să avem doar asta cu care să ne mândrim toate viață. Sunt oameni minunați care țin sistemul românesc pe linia de plutire, însă de multe ori eforturile lor sunt zădărnicite. Zădărnicite de acest sistem care pare infectat de o mână de oameni care nu-și știu decât interesul lor, dar apar la televizor ca mari eroi naționali care duc elevii români pe culmile succesului american. Când ajungi în mediul cercetării științifice și vorbești cu oameni care au cu adevărat o pregătire și o activitate care nu este îndoielnică, îți dai seama că ce se întâmplă în România este un teatru ieftin. Sunt multe de spus aici, dar nu e plăcut deloc. La sfârșitul zilei însă, teroarea și stresul sunt cele care își lasă adevărata amprenta asupra elevului și e foarte trist.
Curs la Robotică: cum să-ți faci relații
Cum a fost traseul tău prin facultate?
A fost și este în continuare foarte frumos. Acum aproape un an am terminat facultatea obținând titlul de inginer robotician. Acum studiez „tehnologia producției” la master. Am început facultatea având o pasiunea pentru robotică, am terminat-o având o pasiune pentru robotică industrială. Pot spune astfel că facultatea m-a ajutat să îmi restrâng domeniul de interes, ceea ce este foarte important. Dacă ar fi să trec prin facultate din nou, n-aș schimba nimic. Sunt ani foarte frumoși în care te specializezi în domeniul de interes iar în același timp călătoreșți, te distrezi și îți faci prieteni noi.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la facultate?
Faptul că relațiile interumane contează foarte mult. Contează să cunoști oameni noi oriunde și oameni de toate vârstele. Oportunitățile sunt multe, dar prin comunicare îți crești numărul de oportunități disponibile. La începutul facultății am avut niște cursuri unde ne învățau exact acest lucru, că trebuie să îți faci relații, că nu este de ajuns să iei nota 10 și să ai un CV splendid dacă lumea nu știe de tine. Și până la urmă oricine ar angaja pe cineva pe baza unei recomandări, așa funcționează lumea. Și desigur, aici toată lumea își face treaba așa cum este așteptat să și-o facă.
Mi-a mai plăcut faptul că nu m-am simțit niciodată stânjenit de vreun profesor în vreun fel. Nu știu cum să explic, dar îmi amintesc că acasă erau doar câțiva profesori în prezența cărora noi elevii ne puteam simți noi înșine. Aici mă simt eu însumi oricând, oriunde.
Acum abia aștept să încep perioada de internship la o companie unde voi lucra timp de 6 luni, această perioada făcând parte din anii de master. Nu pot da foarte multe detalii deocamdată, dar sunt sigur că aceste 6 luni vor fi cele mai frumoase.
Ce nu ți-a plăcut?
Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost 25 de ore într-o zi că să pot face mai mult din tot ce am făcut până acum, dar presupun că nici măcar sistemul de învățământ danez nu poate rezolva acest lucru.
Te-a dezamăgit sistemul danez în vreun moment?
Cum am spus mai devreme, domeniile pe care le studiez sunt domenii care evoluează în fiecare zi. La Aalborg University se încearcă constant ca tot ce învățăm să fie actual, să putem folosi imediat ce ieșim cu diplomă în mână. Se fac uneori greșeli în modul în care este structurată materia și uneori nu este foarte clar cum vor decurge examenele. Dar acestea sunt probleme care sunt normale și pe care le rezolvăm împreună cu profesorii noștri. Orice dezamăgire s-a tranformat în final într-o mulțumire.
Văd că acum ești asistent universitar. Cum de ai ales să fii la catedră?
În Danemarca este diferit oarecum. Un asistent universitar nu ajută profesorii sau lectorii (nu știu exact titlurile) doar cu predatul. Eu, cel puțin, nu intru în contact deloc cu alți studenți, este un proiect cu o firma la care îl ajut pe supervizorul meu.
Aalborg University împreună cu majoritatea universităților din Danemarca fac parte dintr-un program inițiat de statul danez care are că obiectiv aducerea tuturor firmelor private din industria daneză la cel mai înalt nivel tehnologic posibil. Asta înseamnă că se vrea că toate firmele să folosească metode și tehnologie de ultimă oră în toate departamentele din structura acestora. În primul rând, totul se vrea computerizat de la partea de contabilitate, până la partea de finisare a obiectului care este produs.
Că să înțelegi mai bine, Aalborg University în sine este totodată o firmă care vinde un produs numit „know-how”. Pe lângă faptul că este o instituție de învățământ și de cercetare, ceea ce se descoperă prin cercetare trebuie aplicat în industrie, altfel ar fi degeaba. Eu îmi ajut unul dintre profesori să implementeze aceste noi tehnologii într-una dintre firmele care fac parte din acest proiect.
Am ales să fiu asistent universitar pe acest post pentru că am vrut să văd cum un rezultat al cercetării științifice este pus în practică în industrie.
Tu erai pasionat de robotică atunci când ne-am cunoscut și ai ales același domeniu. Cum ți-ai valorificat pasiunea?
Consider că mi-am valorificat pasiunea prin proiectele mele de aici. În fiecare semestru am avut câte un nou proiect unde a trebuit să rezolvăm o problemă anume. Simplul fapt că am avut posibilitatea de a lucra cu roboți și tehnologie de ultimă oră în domeniu mi-a adus o satisfacție foarte mare în timpul facultății. Totodată, este plăcut când eforturile tale sunt validate de către profesori, iar articolele științifice apar la conferințe internaționale. Aici este cea mai recentă publicație a noastră care a fost prezentată la o conferință în Panama, anul trecut.
Acum așteptăm răspuns pentru o altă publicație de la conferință ce va avea loc în Iunie, în Irlanda.
Ești și Software Developer la AnyBody Technology. Spuneți câteva lucruri despre companie și muncă ta acolo.
Ceea ce fac la AnyBody Technology este mai mult bazat pe ceea ce am învățat în liceu, anume programarea. Deși nu este neapărat o pasiune pentru mine, este ceva la care sunt îndeajuns de bun încât să îmi aducă satisfacție și să mă ajute să îmi câștig traiul aici.
Compania se ocupă cu simulări care au în obiectiv corpul uman și cum se comportă acesta expus sub anumite forțe în anumite situații, de exemplu, în timpul unui accident de mașină. Acest lucru este posibil cu ajutorul unui model matematic complex creat de o echipă de studenți și profesori de la Aalborg University. AnyBody Technology a început de altfel ca un startup pe la începutul anilor 2000, finanțat integral de către Aalborg University, ca mai apoi să se dezvolte în firma care există azi.
Eu ajut la dezvoltarea interfeței dintre acel model matematic și utilizator. AnyBody Modelling System, soft-ul în sine creat la AnyBody este bazat acum pe un limbaj de programare pe care utilizatorii trebuie să îl învețe. Procesul de învățare durează mult timp. Eu încerc să înlocuiesc acest limbaj de programare cu butoane și iconițe.
„Am impresia că dacă mă voi întoarce în România vor apărea dintr-o dată niște griji artificiale”
Cât de des te mai întorci în țară?
De sărbători și când mai am vacanțe. Cam de vreo 3-4 ori pe an.
Ce îți sare în ochi când revii?
Oamenii sunt foarte triști și foarte agresivi. Mi se pare că este foarte ușor să intri în conflict cu cineva la întâmplare de pe stradă fără să vrei. Pur și simplu din greșeală. Încerc să evit cât mai mult să fiu pe stradă sau în mijloace de transport unde sunt expus foarte mult acestor interacțiuni nedorite. Poate nu e bine că o fac, dar am impresia că astfel mă apar de energia negativă pe care îmi este foarte ușor să o absorb. Sper din tot sufletul că nu e ceva doar în capul meu.
Te-ai întoarce să lucrezi aici?
M-am gândit la asta, dar nu prea văd ce m-ar motiva să mă întorc. Deja nu mai este vorba de bani, banii oricum nu contează când faci ce îți place. Este vorba că acum m-am obișnuit cu stilul de viață de aici unde nu sunt stresat, unde nu îmi fac griji de nimic… Am impresia că dacă mă voi întoarce în România vor apărea dintr-o dată niște griji artificiale.
În ce condiții?
Nu cred că aceste condiții pot fi reale în România, cel puțin nu în timpul vieții mele. În primul rând aici nu există șef, nu există prim-ministru, nu există instalator, nu există regină. Ce vreau să spun e că titlul nu contează, nu îi pasă nimănui cum îți câștigi tu traiul, câte camere are apartamentul tău sau ce mașină conduci. Regina nu e cu nimic mai specială față de cineva care lucrează la o tâmplărie sau la o universitate. Toți suntem egali, toți locuim împreună în același teritoriu și toți ne supunem unui set de reguli. Prim-ministrul este pur și simplu un job pe care îl are cineva, nici măcar nu știm cine, pentru că nu ne presează problemele de acest gen.
Toate relațiile cu statul și cu anumite servicii sunt computerizate, precum taxe, impozite ș.a.m.d… Nu aș fi în stare să îmi plătesc taxele în România pentru că habar n-am ce trebuie să plătesc. Am un calculator care se ocupă pentru mine astfel încât eu să mă concentrez pe problemele mele adevărate: serviciu, facultate și viață de adult tânăr. N-am timp să mă gândesc ce face statul cu taxele mele, dar sunt sigur că își face treaba cât mai bine posibil.
Rezonez foarte bine cu valorile societății nordice. Fiecare face ce vrea cât timp nu deranjează pe nimeni. Totul e făcut și gândit în așa fel încât toată lumea să poată face orice îi trece prin cap fără să calce pe nimeni pe bătături. Totul este foarte simplu și transparent.
Nu vreau să par foarte radical și nu e ca și cum e o decizie luată faptul că s-ar putea să nu mă întorc în România, dar în acest moment nu prea văd nici cum aș putea fi de folos în România. Aud de multe ori replică „de ce nu veniți voi să faceți ceva?”. Aș veni cu cea mai mare plăcere să ofer din ceea ce știu. Mă îndoiesc totuși că este cineva interesat de ce știu eu să fac și nu pot veni eu să bat pe la porți. Jobul de asistent, spre exemplu, a fost o ofertă pe care am primit-o, până atunci nu m-am gândit vreodată să fiu asistent universitar. Pe scurt, mă îndoiesc că inițiativa de a mă întoarce în România va veni din partea mea. Dacă cineva din România este interesat să lucreze cu mine, să dezvolte un program, o firmă, o orice și consideră că pregătirea mea este valoroasă, cu cea mai mare plăcere le voi considera oferta. Până atunci eu sunt foarte bine unde sunt.
Când ai plecat îți planificasei să te întorci?
Da, voiam să mă întorc. Dar mi-am dat seama că nu e spre binele carierei mele și că de fapt depuneam acest efort pentru că eram încă atașat de acasă.
Cum îl vezi acum pe Mateiul din momentul în care ai plecat?
M-am gândit de câteva ori la cum eram în momentul în care am plecat, dar nu mă concentrez prea tare pe trecut. Cu siguranță prefer varianta de acum. Sunt de părere că cea mai bună versiune a noastră trebuie să fie cea din prezent. Pot spune totuși că Matei din 2015 a avut mare curaj să lase totul și să se mute într-o altă țară și îi mulțumesc pentru asta. Sunt sigur că puțini sunt cei care ar fi ales să plece aflându-se în situația mea de atunci.