Mi-e greu să mi-o imaginez pe mama copil. Că n-am văzut nicio fotografie cu ea decât când era deja adolescentă, în sarafan uniformă, o poză de grup, tunsă castronel. Dar mi-o pot închipui din povestirile ei. Cu părul ei negru și ochii mari și curioși, a fost copilul de mijloc, ăla pe care nu-l prea observi, căruia nu-i poți arunca niciun „ești cea mai mare, trebuie să înțelegi!” sau un „ești cea mai mică, ascultă de frații mai mari!” Dar ce să vezi, mama exploda de personalitate, așa că a devenit repede diavolul tazmanian al familiei. Mânca toată dulceața și apoi fugea de-acasă și se ascundea în podurile vecinilor, ca să nu-și ia papara sau fura ouă din cuibar, le vindea și își făcea bani de matineu. Și mai ales, îi plăcea mai mult să se joace decât să aibă grijă de plângăciosul de frate mai mic. Două fete și un băiat și vremuri în care copilăria nu era pusă în ramele unei poze frumoase. Era și atât.
Mama e născută în 1954. Și în vremea aia nu umbla Moș Crăciun. Și nici Moș Gerilă, care era însă un personaj totuși de care se știa. „Mamă, de Moș Nicolae habar n-aveam. Iar de Crăciun ne punea mămica sub pernă niște bomboane sau biscuiți, ce găsea și ea. Și atât. Nu făceam niciodată brad”, îmi zicea mama într-o dimineață la telefon, când număram portocalele pe care le-am primit în ghetuțe anul ăsta. Avea prin urmare alte copilării cu care să-și umple mintea. Ea și cu sora mai mare erau puse la făcut colacii pentru urători și tot timpul ieșea cu bătăi cu aluat. Nu chestii pufoase, cu împroșcat de făină, ca în filmele despre Crăciun. Ci se articulau cu bucățile de aluat peste ochi, să simtă că-i Sărbătoare. Și mergeau cu colindul, evident, ca să adune colaci, că bani se dădeau prea puțini. Asta se întâmpla în Timișești, Neamț.
Ceva mai la nord, în Copălău, Botoșani, a copilărit tata. Casa lui era pe un deal, ultima din sat. După casa lui mai era doar livada cu pruni a bunicului, vița-de-vie și apoi pădure. Pe dealurile nesfârșite a zburdat tata. „Ce primeai de Crăciun?” „Păi, ghete și ceva de îmbrăcat, ceva practic. N-aveau să ne ia altceva. Ne luau ceva ce aveam nevoie și cam atât”, mi-a povestit tata. Soția lui a copilărit în Hârșova, Constanța. Nici în sud nu pomenise nimeni de moșul cu plete albe care aduce cadouri. De Moș Nicolae cu atât mai mult. „Primeam nuci, mere și dacă găseam dimineața sub pernă și câte o bomboană de aia de pom, ziceam că l-am găsit pe Dumnezeu. Și după ce o mâncam, umpleam staniolul cu vată și o agățam pe unde puteam”, mi-a povestit ea. „Aveam doi brazi în grădină și aveam voie de Crăciun să tăiem două crengi și le agăța mama la ușă și punea niște beteală. Și atât”, și-a mai amintit și tata.
Și copilăriile lor sigur sunt la indigo cu ale altora care azi sunt oameni mari și sunt îndreptățiți să înceapă orice povestire cu „pe vremea mea…” Ce vreau să vă zic? Că ne este bine, fraților. Că putem să o dăm pe americăneală, cu vâsc și decorațiuni care mai de care, cu ciocolată caldă și Hrușcă pe Youtube sau măcar Engelberd Humperdink.
N-am vrut să atrag atenția că uite, părinții noștri au fost săraci și noi cumpărăm copiilor cu nemiluita, deși nici asta n-ar fi greșit. Vreau să spun doar că ei au fost mai săraci că nu l-au avut pe Moș Crăciun, de care avem nevoie din când în când, mai ales când suntem mici. Cred că neavând personajul cu barbă în copilăria lor, părinților noștri li s-a răpit o bucurie. Aia de a visa.
Și în încheiere, un mesaj pentru frati-miu mai mare: „Dragoș, dacă te întrebi de ce Moșu’ nu mai vine la tine de prin anii ’90 este pentru că i-ai zis surorii tale mai mici citez cu exactitate: «boșorogul nu mai vine anul ăsta că l-au ciuruit la Revoluție!»” Asta se întâmplă dacă nu crezi!