Iubesc un homosexual

Iubesc un homosexual. Steagul LGBT pe conturul României

Aveam o rochie de mătase ASOS cu un model tare frumos, de parcă un pictor nebun aruncase pe pânză cutii de vopsea galbenă, verde, gri. Mâncasem ca o doamnă o salată cu somon, la vremea aia nu știam ceva mai elegant. Și din pahar strălucea un vin gălbior care îmi desenase buline roșii  în pomeți. Restaurantul aproape se golise. Eram veseli. Bărbatul din fața mea zâmbea. Știam că urma să-mi spună ceva important. Îmi scrisese pe Messenger în ziua aia că „el e altceva decât pare”.

Mi-au trecut prin minte scenarii dintre cele mai diverse, de la faptul că e căsătorit, până la faptul că ar avea o condamnare penală, ba chiar că ar fi putut omorî pe cineva. Ne știam din facultate, am fost ca o umbra unul pentru altul. Pe băncile din fața căminului studenției noastre ne vedeam uneori și stăteam până se plictisea și luna de noi, discutând politică. El era liberal pe-atunci, eu o jurnalistă wannabe imparțială.

„Sunt gay!” Mi-a căzut fața, atât de tare se împrăștiase fața mea pe jos că el a simțit să zică apoi: „am glumit!” Și după ce mi-am revenit, mi-a reconfirmat că nu a glumit. Am îngăimat: „și ești ok?” În capul meu de fată de la țară, știind că până în urmă cu zece ani pentru atâta lucru zăceai în pușcărie, să fii gay era ceva cumplit, sinonim cu o condamnare penală.

Am aflat în ani, că e OK să fii gay. Da, știu, sună așa stupid până și să spui asta. Am mai întâlnit și alți gay. Am fost în cluburi gay, am văzut live băieți care se sărută sau se țin de mână, da, la umbra aceleași luni îngăduitoare, că ziua ar fi prea de tot. Am făcut un Revelion, într-un an, într-o gașcă de 11 tipi gay. Da, scandalos, știu! Ce m-am distrat!

Iubesc un homosexual. Gay Pride în București

Au trecut peste noi vacanțe, sărbători de iarnă, discuții, certuri, ani. Ultimul moment frumos împreună care îmi sare pe retina memoriei este când stăteam amândoi înveliți cu plapuma mea roz și filosofam despre iubire, despre viața noastră, despre ce ne dorim să fim. La fel ca pe banca din față la C5.

Și chiar nu mi se mai pare mare brânză să fii gay. Comunitatea din România nu trăiește țipând în fiecare zi despre orientarea lor sexuală, nu poartă pene colorate și nici nu stau prin boscheți, lângă locurile de joacă, bălind la copiii „normalilor”. Își văd de viața lor. Lângă noi, printre noi. Bine că ni s-a părut cool atunci când Armstrong a zis, pășind pe Lună: „Ei sunt aici!” și nu putem să acceptăm că și ei, gay-ii sunt aici dintotdeauna.

Mda, iubesc un homosexual

Nu mă duc la referendum. Nu pentru prietenul meu cel mai bun, ca să îi declar iubire. Ci fiindcă o să fiu la o nuntă de familie tradițională, cu mirele și mireasa amândoi la a doua căsnicie și amândoi cu câte un copil din prima. Nu mă duc fiindcă se cheltuiesc niște bani aiurea pe o prostie. 40 de milioane de euro fără vreo miză. Homosexualii nu vor fi mai puțin homosexuali după alegerile astea și nici nu vor dispărea. Noi în schimb vom fi mai săraci cu 40 de milioane și c-o felie de umanitate.

E din nou vorba despre încăpățânarea noastră de a privi lumea în ochi, fix așa cum e ea. Cu foamete și sărăcie, cu cruzime și da, cu câțiva gay, între 7 și 10% din populația lumii.

Am mai auzit că un preot de undeva din România le-a zis enoriașilor că dacă nu merg la referendum, atunci când o să moară, o să-i lase la poarta bisericii, n-o să-i primească în cimitir. Aș vrea să văd asta, cum un popă oprește alaiul de înmormântare la poarta bisericii, aka casa lui Dumnezeu, verificând buletine după ștampila de vot. Ce subiect jurnalistic tare ar fi, cam ca toate scandalurile gay din Biserica română.

Cu sau fără referendum, tot iubesc un homosexual

Dezbaterile se fac mereu accentuând extremele. Biserica vorbește despre cuplurile care răpesc copiii straight-ților, despre paradele gay exhibiționiste. Tabăra cealaltă scoate la iveală Inchiziția, comunismul.

Eu vreau să vă spun doar că iubesc din tot sufletul un homosexual. Viața mea ar fi atât de săracă fără el. Mi-a fost alături în cele mai grele momente din viața mea și acum, când mi-e greu, îmi face atât de bine să-i aud vocea. Nici măcar nu-i zic de ce l-am sunat. Sunt atât de onorată că mi-e prieten. Și mă bucur că el e OK într-o Românie care s-a trezit peste noapte homofobă. Prostii, politică!

Am fost demult în Gheorgheni să fac un reportaj despre cum se înțeleg românii cu maghiarii acoloșa, în inima Harghitei. Am dat peste o profesoară de limba română care mi-a zis, trăgând cu dușmănie din țigară, atunci când am întrebat-o de autonomie. „Când ăștia se băteau cu pumnul în piept la televizor că ne despărțim de România, eu mi-am sunat prietena unguroaică și ne-am băut cafeaua împreună. Și-a trecut”. Atât.

Citește și: Radu Păltineanu, călător pe bicicletă prin 19 țări: „Planeta ideală ar fi aceea în care toți locuitorii s-ar simți iubiți”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *