A avut primul job la 40 de ani. La 43, a ajuns antreprenor. Face haine pentru doamnele cu forme

Drumul de la casnică la antreprenor are o morală: trebuie să cazi rău ca să te hotărăști să te ridici. Este povestea Mariei Matei, femeia care a avut primul job la 40 de ani.

Maria e o frumusețe blondă, cu o voce de spus povești și o vârstă pe care nu i-o dai nici după ce îi vezi buletinul. Am cunoscut-o când era cursant la Institutul de Modă „Salomeia Truță”, o școală unde am văzut farmaciști, avocați, economiști care nu puteau nici măcar să facă un tipar pentru un guler din diploma lor. Și care s-au întors să învețe să coasă la mașină, să facă tipare, să deseneze modele, să învețe să facă ceva cu mâna lor. 

Maria nu era în această categorie, ea avea priceperea, nu avea însă diploma ca să predea croitorie la liceul din orașul ei, Lehliu Gară. Apoi am văzut-o pe Maria în mijlocul copiilor. Atunci am învățat ce înseamnă „ștei”, că tot le repeta copiilor despre asta (bucată de material, în colț). Făceau pe bucăți mici de material de pijama sau de lenjerie de pat tot felul de fuste, pantaloni, cămăși, gulere. Le făceau în miniatură, ca pentru niște păpușe, că nici măcar material nu prea aveau. Câți dintre ei vor ajunge într-o fabrică de confecție, nu se știe. Odată cu al copiilor din anul terminal de școală profesională se contura și destinul Mariei.

Și totul a început pentru ea cu o hoție, una inocentă: „Aveam o vecină, o doamnă care lucra într-o fabrică de confecții, de tricotaje. I-am furat de pe culme hainele, la sfatul unor prietene mai mari, de joacă, fiind mai mari, m-au pus să iau hainele de acolo și… le-am lucrat”, își amintește Maria despre începuturi. Niciun croitor de la ea din oraș nu a primit-o să învețe, așa că a învățat singură. Iar de la 12 ani, deja făcea fuste și bluze pentru colegele ei. Dar nu și-a urmat pasiunea și la școală, a făcut o facultate de economie, așa cum cereau normele sociale, iar croitoria a rămas deoparte, la categoria „extra”. Apoi s-a căsătorit, a făcut copii, mai lucra din când în când de acasă pentru niște cliente.

O întâlnire de tipul „o dată-n viață”

Mersul trenului de seară, hodorogeala compartimentelor aproape goale, privirile hulpave ale navetiștilor. Pentru Maria, o femeie care până la 40 de ani era plimbată în mașină de un soț cu dare de mână, era o imagine aproape de neconceput. A făcut naveta un an de zile cu trenul ca să meargă la școală și la muncă, fiindcă și-a mai luat un al doilea job. Dar avea în ea scânteia încrederii. Bineînțeles, acum spune că n-o avea, că era singură și disperată, că nopțile nu erau un sfetnic bun, ci spațiul insomniilor, grijilor, gândurilor negre. „Îmi dau lacrimile. Am cerut atât de mult în timpul când eram debusolată și nu știam pe ce drum să o apuc, pentru că în viața personală aveam mari probleme, în căsnicie, am cerut foarte mult ajutor divin, sunt foarte credincioasă, că simțeam că nu pot singură. Și Dumnezeu mi-a trimis-o pe Iulia. Pe care mă bazez și am simțit că mă pot baza și pot să mă ridic. Am găsit puterea”, povestește Maria la o cafea, într-o frumoasă zi de duminică de toamnă. Iulia o privește cu ochi lăcrimoși. Sunt prietene bune și partenere de afaceri. Iulia Darie avea nevoie de un om care să-i impărtășească pasiunea pentru modă și pofta de viață. O întâlnire care se întâmplă o dată în viață. Începutul unei prietenii.

Să te trezești la 40 de ani că viața ta de mai înainte depindea de un singur om. Că tu ai trăit doar să le oferi celorlalți, să crești frumos doi copii, să ții o casă. Și să rămâi doar cu tine. Tu, Maria. O femeie frumoasă, fără vreo carte de muncă și cu gura unui oraș mic gata să muște din ultima telenovelă locală, care întâmplător e viața ta.

Și prieteniile sunt ca în cuplu

Cunosc în fiecare zi măcar o persoană nouă. Asta înseamnă că de când sunt în presă s-au adunat vreo câteva mii. Prezențe pasagere care m-au șlefuit în toți acești ani și m-au învățat ceva ce acum arunc pe masă la discuțiile filosofice între prieteni ca pe un mare citat de Andreea Archip: „nimic nu e mai toxic decât însoțirile nepotrivite”. Și aici intră prietenii, relații amoroase, de serviciu. Dacă te afli într-un grup de ratați care se plâng toată ziua, problema nu e la ei, ci la tine că mai arzi gazul pe-acolo.

Jurnalistic, am dat-o pe partea negativă. Tot ce-am zis mai sus se poate rezuma în: înconjurați-vă de oameni buni, sinceri, deschiși, preocupați de dezvoltarea personală, care nu se plâng toată ziua, ci acționează. Oameni care vă iubesc!

O întreb pe Maria: „ce spun copiii tăi despre ce ai reușit să faci în trei ani?” Și se uită încurcată. Nu s-a gândit, a trăit, a luptat, și atât. „Nu știu ce spun copiii. Cred că sunt fericiți că au scăpat de mama care stătea mereu cu gura pe ei acasă, asta pot să spun și chiar descopăr că sunt mândri de mine. Dar nu i-am întrebat niciodată ce cred ei, o să-i întreb”, spune Maria.

„Primul loc de muncă l-am avut la 40 de ani. Am fost casnică. A fost o alegere, nu mi s-a impus. Având în vedere că părinții mei au avut niște probleme în copilăria mea, mi-am dorit foarte mult să am o familie, să îmi cresc copiii, să-i educ eu, să mă ocup în mod special de ei. Declicul a fost în momentul acela când am constatat că aș putea rămâne singură la 40 de ani cu doi copii și fără serviciu”, își derulează povestea.

Una care deși e atât de vie, este deja departe de Maria de azi. Maria de azi are încredere, are oameni în subordine și o prietenă cu care să împartă cafelele de dimineață, cele îndulcite, cele amare, sărate sau udate cu lacrimi. Cum or fi, acceptă orice gust al vieții. Că e și Iulia acolo. „Și eu sunt emoționată de această relație pentru că am 58 de ani, dar nu am întâlnit o persoană ca Maria. Și eu cred că faptul că suntem două personalități diferite este ca și într-un cuplu. Și prietenia funcționează cam tot așa pentru că suntem împreună foarte mult timp, de dimineață până seara, mai ales la început, pentru că trebuie să investești mult timp. Și pentru că petrecem atât de mult timp împreună și am simțit că noi două ne completăm, că ne înțelegem foarte bine, deși eu sunt mai vulcanică, ea este o persoană cu mai multă răbdare”, îi mărturisește Iulia. Deja nu mai e un interviu, ci un șir de mărturisiri emoționante. Cuvinte care n-au fost rostite, ci doar simțite.

Haine pentru femeile 120 – 80 – 120

Iulia este o femeie de afaceri a trecut prin capitalismul sălbatic cu fruntea sus și cu omenie. „Prietenii îmi spun mereu cum după atâția ani de afaceri nu m-am îmbogățit. Îmi zic că sunt prea bună. Dar eu mi-am dat seama că omul este cel mai important. Niciodată n-am întârziat salariile angajaților mei și i-am respectat. Omul e cel care contează”, spune Iulia.

A intrat în afaceri imediat după Revoluție. Informatician de meserie, a lucrat în comunism la un centru de calcul pentru prelucrarea lemnului. Și din ’90, fiind pasionată de tricotat, a avut șansa să ajungă în Franța și în fața ochilor i s-au întins fire de toate culorile și texturile, fire la care visase și care i-au dat o idee: „Primul gând a fost: dacă aș duce în România firele asta, câte femei care știu să tricoteze vor putea face lucruri minunate…” Și a adus camioane de fire în România. Tricotajele manuale nu au avut însă viață lungă și Iulia a mers către confecții.

Criza din 2009 a lăsat-o cu sute de mii de euro facturi neachitate de la clienți și în situația de a da oameni afară. Au fost multe nopți nedormite, dar nu s-a lăsat. Anul 2017 o găsește cu datoriile stinse, fiindcă a terminat de plătit creditul pentru acoperirea găurii financiare, o căsuță mică, făcută lângă București și tot mai aproape de un vis. Acela de a pune pe picioare un atelier de haine și accesorii pentru doamnele plus size. „Chiar și eu când intru într-un magazin sunt atenționată de la ușă: pentru dumneavoastră nu avem”, spune Maria. „Mie mi s-a spus într-un magazin acum câțiva ani, îmi plăcea foarte mult un model și am întrebat vânzătoarea de ce nu fac mărimi mai mari și mi s-a spus: doamnă, astea sunt mărimile normale. Dacă vreți să cumpărați produse de la noi, trebuie să slăbiți. Și am plecat de acolo…”, completează și Iulia.

Grosolănia vânzătoarelor, la pachet cu indiferența marilor magazine de haine față de doamnele care nu intră în categoriile S-L, face ca afacerea Iuliei și Mariei să se îndrepte spre succes.

„În viziunea mea, aceste haine nu se pot vinde pe site, cel puțin la început. Pentru că eu simt că aceste haine și femeile care vin la noi să cumpere hainele noastre, trebuie consiliate. Pe lângă faptul că propunem niște colecții, noi vrem să oferim consiliere. Pentru că sunt persoane care nu știu să se îmbrace, nu au viziunea ce haine li s-ar potrivi, sunt și persoane care știu foarte bine ce vor, dar sunt femei care apreciază când sunt consiliate”, explică Iulia.

Și dacă în ceștile de cafea și ceai am fi avut șampanie, sigur le-am fi ciocnit somptuos. Iulia și Maria țin un fel de discurs de încheiere. Ne mulțumim una alteia că ne-am întâlnit și ne felicităm, nu știu pentru ce, mai degrabă pentru că suntem așa mișto. Trei femei.

Și dacă aș fi avut mai multă inspirație, i-aș fi spus Mariei că se înșeală. Nu a venit nimeni să o ia de mână să o ridice. Nici măcar Iulia, ființa asta luminoasă de lângă ea. Ea, Maria, a făcut totul.

Pentru încă un strop de inspirație, citiți și: Documentar de familie: „Nicăieri pe Pământ nu ți-e bine dacă nu ți-e bine în familie”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *