Cristian Vasilcoiu: „Eu cred că oamenii au o preconcepție legată de PSD”

„Iar și-a schimbat locul de muncă Vasilcoiu…” Era un fel de salut printre ziariști. Nu mai mira pe nimeni, dar făcea parte din picanteriile discuțiilor de pe teren. Era de-al nostru, până când a anunțat că devine consilierul Ministrului Muncii, Lia Olguța Vasilescu. Și i-au sărit toți prietenii de bere la beregată, virtual, bineînțeles. Eu cred, fără documente sau cifre, că este acum unul dintre cei mai înjurați și apostrofați oameni de pe Facebook. Că na, pensii și salarii.

Așa că l-am luat pe Cristi Vasilcoiu de la începuturile lui în presa din Craiova, până la munca lui de consilier în politica mare. Zice că nu suntem o țară de asistați social și că nici nu vom rămâne fără bani de pensie vreodată. Am mai vorbit și despre Codul Muncii și refuzul tinerilor de a munci. Și cum ar fi trebuit să-l consilieze de fapt pe Florin Iordache după Ordonanțele 13-14, dar l-a oprit Olguța Vasilescu la timp. Cristian Vasilcoiu jurnalistul nu se formalizează, mai scapă și neortodoxele „țâță” sau altele asemenea. Însă consilierul Cristian Vasilcoiu strânge nodul la cravată peste exprimare, are o altă frazare și o îmbogățește cu pluralul de politețe.

Un interviu care a început cu „nici nu mai știu” și s-a terminat cu „habar n-am”.  Un interviu cu Cristian Vasilcoiu. Atât.

Archipa: Câte locuri de muncă ai schimbat?

Cristian Vasilcoiu: Nici nu mai știu…

A.: Hai să facem o recapitulare…

C. V.: Să o luăm de la început?

A.: Să o luăm de la început.

C. V.: Primul l-am schimbat în 2002, am plecat de la Cuvântul Libertății la Jurnalul de Oltenia. În 2003 am plecat la Jurnalul Național, în 2005 am plecat la Prezent, cu Dan Turturică care rupsese echipa Evenimentul zilei, în 2006 am plecat la Gardianul, în 2007 am plecat la Adevărul. În 2008 am plecat la Evenimentul zilei, de unde am plecat în 2010 la Cotidianul, de unde m-am întors în 2011 la Evenimentul zilei, de unde am plecat la Realitatea TV în 2012, de unde, evident, am plecat din nou în 2013 la B1TV, iar de acolo m-am întors la Realitatea în 2014, de la Realitatea am plecat la B1 încă o dată și de la B1 încă o dată la Realitatea și după aceea am plecat la Digi, nu!, la Libertatea, și de la Libertatea la Digi sau ceva de genul. Nici nu mai știu.

A.: Care a fost cea mai bună perioadă?

C. V.: Culmea ironiei, cea mai bună perioadă a fost la… Cea mai bună perioadă din ce punct de vedere?

A.: Profesional.

C. V.: Au fost perioade bune peste tot. Fiecare loc de muncă a avut perioade bune și perioade mai puțin bune.

„Se trezeau cu mine la altă televiziune, în direct, dimineața următoare”

A.: De ce plecai de la fiecare, de ce schimbai joburile atât de des?

C. V.: Să zicem că sunt mai încăpățânat, fiind oltean, și că atunci când consider că punctul meu de vedere nu e luat în serios, plec.

A.: Ți-au fost refuzate materiale sau anchete sau lucruri de genul ăsta?

C. V.: S-au mai întâmplat lucruri de genul ăsta, de-a lungul timpului, dar nu neapărat asta. Poate aveam o idee, poate acea idee alte persoane, poate mai inteligente ca mine, o considerau neviabilă și mie, plăcându-mi foarte mult ideea, plecam cu ideea în altă parte, dacă acolo nu se putea. Au fost și situații în care a contat foarte mult colectivul, au fost situații în care au contat șefii sau acționarii. De la caz la caz.

A.: Trebuie să mărturisesc că pentru noi nu era nicio surpriză dacă Vasilcoiu se muta de la un job la altul…

C. V.: De regulă mă mutam peste noapte sau atât de des încât unii dintre acționari, patroni, oameni din conducere credeau că glumesc și se trezeau cu mine la altă televiziune, în direct, dimineața următoare, nu stăteam pe gânduri.

A.: Păi cum puteai să pleci de pe o zi pe alta?

C. V.: Uite-așa, încălcam Codul Muncii (râde). Nu, aveam contracte pe drepturi de autor care nu aveau perioade de stat și chiar dacă au fost, să mă dea în judecată. Chiar m-a dat cineva în judecată, apropo!

A.: Cine?

C. V.: Eram la Adevărul, cred că prin 2007 și după aproape un an, directorul de atunci, de altfel un om foarte citit și foarte respectabil, cu care am ținut legătura ulterior, pentru a ne fideliza, ne-a făcut niște contracte gen de fotbaliști, noi așa le ziceam, adică ne mărea considerabil salariul, dar cu condiția că dacă plecăm mai devreme să dăm înapoi o sumă de bani. N-am vrut să semnez acel contract mult timp, le-am explicat altora, că nu venea el, îi punea pe alții din subordine, șefi să vină să semnez, și le-am explicat că dacă insistă, îl semnez doar pentru a pleca a doua zi ca să-i demonstrez în instanță că acel contract încalcă Codul Muncii, că nu ai cum să îi ceri unui om… De exemplu, era ceva de genul contract pe cinci ani, îți dublăm salariul, dar de fapt jumate din salariu e o primă de stabilitate, un soi de, că nu era reglementată și nici azi nu este, și dacă pleci mai devreme, numărul de luni cu care pleci mai devreme ori acea primă de stabilitate de jumate din salariu trebuie s-o returnezi. Nu exista așa ceva, e imposibil legislativ să existe așa ceva. Și nu m-a crezut, și am semnat contractul cum ar fi azi și mâine mi-am dat demisia ca să demonstrez. M-au dat în judecată, ulterior mi-a spus, că am rămas amici, că i-a fost teamă să nu plece toți făcând eu asta. Și au pierdut. Nici nu m-am prezentat la niciun termen, am trimis o întâmpinare scrisă în care am zis că contravine oricărei idei de Cod al Muncii din România sau de oriunde din lumea asta, începând cu Zimbabwe și terminând cu Botswana.

A.: Deci e clar, știi cum e cu Codul Muncii și nu e o întâmplare că ai ajuns la Ministerul Muncii, nu?

C. V.: Știu cu Dreptul, în general, pentru că am făcut și Dreptul. Și să zicem că tot timpul m-a enervat nedreptatea, că până la urmă, când mă întrebau diverși oameni, eram și mai tânăr, nu aveam nici alte responsabilități, mă întrebau: „băi, ești nebun, câștigi mulți bani, ce-ți trebuie?” Băi, mă enervează ideea, nu înțelegi că mă enervează ideea, de ce să fie ceva nelegal? De ce nu poți s-o faci legal, că sunt atâtea variante s-o faci legal, de ce s-o faci nelegal? Și de ce tinzi să obligi omul, nu-mi place. Adică poți să mă rogi să fac ceva și-o să mă zbat de o mie de ori să fac acel ceva, dar dacă mă obligi, n-o să-l fac niciodată și nu doar că n-o să-l fac, o să fac tot posibilul să nu se facă.

„Am un tatuaj cu Che Guevara de când eram în liceu și nu eram nici în presă, nu eram nici angajat al Guvernului”

A.: Spiritul tău justițiar ar putea fi contestat acum de o grămadă de oameni care urăsc PSD-ul și care s-au gândit în momentul în care tu ai schimbat barca, ai plecat din presă ca să fii consilier la Ministerul Muncii, că ai trădat…

C. V.: În primul rând că eu am fost vreo 17 ani de zile în tabăra celor care critică și la un moment dat m-am gândit cum e să fii și în tabăra celor care încearcă să construiască. Unu. Doi: eu cred că oamenii au o preconcepție legată de PSD, care nu are neapărat o ancoră în realitate. A rămas așa, că PSD e socialist și socialismul neapărat trebuie să aibă legătură cu comunismul și deci e ceva rău. Eu țin să vă amintesc că prin toate statele europene sunt socialiștii la putere și că de regulă, socialismul are în centrul doctrinei omul. Omul, cetățeanul. Cei mai mulți dintre cetățeni sunt aceia care n-o duc foarte bine, elitele sunt foarte puține. Eu zic că a te îndrepta către om e ideal. Și apropo, ca să vă și aduc un argument, să știți că am un tatuaj cu Che Guevara de pe undeva din finalul anilor ’90 când eram în liceu și nu eram nici în presă, nu eram nici angajat al Guvernului. Eu rămân la părerea că omul trebuie să fie în centrul atenției. Partidul Social Democrat și actualul guvern încearcă asta, cred eu, că altfel nu m-aș fi dus acolo dacă nu m-ar fi convins că încearcă asta.

„Din închisorile din România nu ai cum să redevii om”

A.: Chiar în contextul Ordonanței 13 atât de contestate?

C. V.: Eu am ajuns acolo după Ordonanța 13 sau după Ordonanțele 13 și 14. Trecând peste emoția de moment și peste faptul că unii oameni consideră că acea ordonanță avea un singur beneficiar, să știți că e o chestie de mult cunoscută și încă de când eu lucram în presa de dreapta, și anume că România pierde pe bandă rulantă procese la CEDO și faptul că sunt state în Europa care refuză să extrădeze deținuți români de-acolo pentru că sunt niște condiții inumane aici. Evident că asta nu înseamnă că în alte zone din România sunt condiții mai bune, dar repet, a executa o pedeapsă nu e egal cu a fi condamnat la moarte sau a face vânătoare de vrăjitoare . În închisorile din România sunt și oameni care poate au făcut un accident, accidentul se face din culpă și nu cu intenție, de ce trebuie să îl condamn pe omul ăla la ceva de genul lagărelor naziste, când poți să îi oferi niște condiții decente astfel încât… Ideea e următoarea: apropo, la Drept, se învață că închisoarea este menită să te facă să te căiești, să zicem, să redevii om. Păi, din închisorile din România nu ai cum să redevii om, ai cum să devii și mai infractor. Rolul unei măsuri de detenție este acela de a petrece timp cu tine însuți și a realiza că ai greșit și a încerca să te îndrepți pe viitor. Nu a ajunge și mai rău decât ai intrat acolo și să devii recidivist și să tot intri acolo. Am început să privim așa: să moară toți ăștia care au făcut închisoare. Poate au făcut unii închisoare din te miri ce motiv, Codul Penal e vast, are tot felul de prevederi, nu sunt toți niște nenorociți, niște hoți și niște ordinari. Ca să nu mai vorbim că, știți bine, toate statele din lume, inclusiv în România, există un procent de 5-10% care chiar ajung accidental pe-acolo nevinovați. Asta e…

A.: Dar problema aici este că ar fi cu dedicație…

C. V.: Știți de ce n-avea cum să fie cu dedicație? Liviu Dragnea are o condamnare definitivă cu suspendare și un proces pe rol. Ordonanța 13-14 lămurea situația la data emiterii ei. Liviu Dragnea încă are procesul pe rol, nu l-ar fi ajutat cu nimic pentru că eventuala posibilă decizie a instanței venea ulterior ordonanței. Bun, ordonanța se aplica celor aflați în momentul ăla în situația aia, ceea ce pentru el încă nu e.

„Nu înseamnă că dacă avem condiții proaste în spitale trebuie să avem și condiții proaste și în închisori”

A.: Îmi amintesc acum de niște titluri pe care le-am văzut pe FB: îi scăpăm pe deținuți, dar în spitalele din România, în școli, în căminele studențești și așa mai departe, sunt condiții mai nasoale.

C. V.: Uite, aici e marea măgărie, nu depind una de alta, nu sunt condiționate una de alta, trebuie făcute toate, dar nu se pot face toate peste noapte, nu în prima zi, oricum nu au fost scăpați nici deținuții. Până la urmă, hai să fim serioși, e ca și cum ai zice „tovarășa învățătoare, și colegul Gigel mânca gumă, ciungă, nu doar eu.” Ce legătură are una cu alta? Tu te faci vinovat că ai mâncat ciungă, ăla se face vinovat că a mâncat ciungă la rândul lui. Dar faptul că și el a mâncat ciungă nu te disculpă pe tine. Nu sunt interconectate, nu sunt condiționate. Într-adevăr, situația din spitale este nasoală, și eu am ajuns prin spitale, și eu am familie și am rude care ajung prin spital, și eu văd zilnic tot felul de situații în te miri ce domeniu, și eu merg cu tramvaiul, cu autobuzul, mai ales că mașina mea e mai tot timpul în service. Asta nu înseamnă că dacă avem condiții proaste în spitale trebuie să avem și condiții proaste și în închisori. Dar trebuie să avem condiții bune și în spitale și în închisori.

„În mare măsură, noi nu mai avem jurnalism”

A.: Care e relația ta cu jurnaliștii acum?

C. V.: Tumultoasă. Depinde de jurnaliști, depinde de…

A.: Fac lucruri pe care tu nu le-ai fi făcut când erai jurnalist?

C. V.: Acuma nu vreau să sune că mă frec singur pe țâțe că n-are cine să mă frece, eu am făcut Dreptul și Jurnalismul, eu sunt un om care e echilibrat în decizii, eu nu scriam un articol fără să iau un punct de vedere, fără să iau poziții, fără să cântăresc, fără să prezint, pentru că jurnalismul înseamnă a prezenta o situație. În mare măsură, noi nu mai avem jurnalism. Evident că există jurnaliști onești și buni. Noi avem niște oameni angajați ori pe stânga, ori pe dreapta, prin propriile convingeri, interesați, cointeresați, dezinteresați, habar n-am, care emit judecăți de valoare ca și cum ar fi Dumnezeu.

Am o grămadă de situații în care scriu fără să întrebe și eu nu sunt genul de om care să vreau să dau dreptul la replică, dar vin și spun că vreau să fac o precizare, tocmai ca să fie informația cât mai corectă, să vă ajute și pe voi și pe mine. Pentru că atunci când îmi scrii că suntem o țară de asistați social și eu îți arăt pe hârtii, documente și cifre, că în România sunt 235 de mii de asistați social la o populație de 20 de milioane, un procent insignifiant și ca sumă și ca număr. Nu, dom’le, noi am rămas așa cu o idee fixă și creață că suntem un stat de asistați social și ce contează cifrele, nu contează, că noi știm noi mai bine. Și nu mă întrebi, dar scrii toată ziua sau faci reportaje că suntem o țară de asistați social. Nu suntem, dom’le, o țară de asistați social. Am fost în Elveția cu Convenția Internațională a Muncii și ăia se confruntă cu altă problemă: cu tinerii. Avem și noi problema asta, se cheamă – e și un program european, am luat vreo 47 de milioane de euro în toamna asta – se chemă NEETs (Not in Education, Employment, or Training). Tinerii nu vor să se angajeze, că nu vor. În Elveția, ajutorul social este foarte mare și e așa: sunt cam o mie de franci elvețieni, cam o mie de euro și ai chirie și utilități gratuite. Dacă te-ai angaja, ca tânăr, ai avea cam 1400, dar chiria ar fi o mie. Și e un fenomen într-un procent – evident populația Elveției este mult mai mică – procentul în schimb e imens. Se confruntă cu situația asta toate țările, uitați-vă la Franța, la Italia, uitați-vă la Grecia, uitați-vă la toată Europa. Mă rog, Marea Britanie se confruntă cu alte fenomene prin prisma Brexit-ului, dar noi nu suntem o țară de asistați social. În 2009, Guvernul Boc și președintele Traian Băsescu fiind acea criză mondială și simțind nevoia sau căutând justificări pentru a tăia din salarii și pensii și ajutoare sociale au inoculat această idee că suntem o țară de asistați social și asta a rămas așa fixă, nici măcar atunci nu eram o țară de asistați social, dar lor le trebuia o scuză să justifice tăierile alea. Și am rămas cu asta: o țară de asistați social. Și de fiecare dată când îi întreb: explică-mi și mie, dacă noi suntem o țară de 18 milioane în România și 200 de mii sunt asistați, ți se pare ție un procent atât de mare? Iar suma e, repet, nici măcar suma nu e vreo sumă care să pună în pericol PIB-ul sau bugetul de stat sau ceva, dar am rămas cu un fix.

Ne ducem într-o comună, găsim doi asistați social într-o cârciumă, comuna are 3000 de locuitori, noi găsim doi, evident că în orice organizare din orice stat, vă garantez că doi vor fi acolo tot timpul, asistați sau neasistați. Sau găsim în cârciumă în care doi sunt asistați și trei își permit și zicem: ia uite, ăștia nu vor să muncească. În primul rând, sunt niște oameni beți care te iau la mișto, în al doilea rând că teoretic vorbind tu nu ai voie să folosești părerea unor oameni beți la televizor și în al treilea rând, ăia asistați sau neasistați ăia tot acolo o să fie, găsesc ei bani. Cine are, din păcate, problema asta, va găsi bani să fie în crâșmă. Și brusc: ia uite, asistații social. Sunt doi din 3000. Și mai avem o problemă: îi luăm lu’ ăla banii, oricum sunt condiții restrictive, ăla are patru copii acasă, nu pe ăla îl lovești, îi lovești copiii. Ce-i faci? În loc să-i dai lui ăla niște bani, chit că bea jumate din ei, dar mai dă și la copii ăia jumatea ailaltă și își pot lua niște haine, niște manuale, se pot duce la școală. Dacă îi tai banii, copiii ăia nu se vor duce la școală. Și peste 10-20 de ani, că asta înseamnă politică pe termen mediu și lung, nu scurt, ăia îți vor deveni alți asistați. În schimb, dacă tu le lași ajutorul ăla social, ăia se vor duce la școală. Ei, îți garantez că ăia vor avea ambiție mult mai mare decât alții din familii normale și nu vor mai fi asistați. Dacă le tai banii la părinții de astăzi, le tai banii la copiii lor.

„Dacă ar primi pensie doar cei care au contribuit, nu ai deficit”

A.: Altă chestie care se vehiculează. Noi, generația de azi, o să rămânem fără pensii?

C. V.: E o aiureală și asta. Bugetul de pensii a fost mai întotdeauna și nu doar în România, pe deficit. De ce e pe deficit? O dată că noi am experimentat tot felul de regimuri, închipuiți-vă anii ’80 când salariul era, nu știu, 2-3000 de lei, și contributivitatea la pensie este bazată pe contributivitate. Era să zicem 50 de lei. Închipuiți-vă anii ’90 când a devenit inflația galopantă și aveai salarii de milioane și contributivitatea era niște milioane. Închipuiți-vă anii 2000, când și-a mai revenit din când în când economia după ce am intrat în NATO și ulterior în Uniunea Europeană, și salariile s-au mai stabilizat. Tu când faci contributivitatea aia, tu aduni sumele astea, dar ele nu au nicio relevanță pentru că inflația era atât de mare încât… Și împarți acolo și îți iese o sumă. Eu cred că omenirea nu va mai trăi cataclisme de genul ăsta sau dacă va mai trăi îl va trăi pe ultimul și unul singur și cu asta basta și se vor stabiliza. Pe de altă parte, vă mai spun o chestie. La pensionari intră cumva și indemnizații. De ce? Dacă nu ai 15 ani minim vechime, tu primești o pensie minim garantată de stat de 640 de lei, dar ăia nu sunt pensionari. Dacă i-ai scoate pe ăștia care n-au contribuit la sistem, n-ai avea deficit pe el. Asta și încercăm să facem, să modificăm legea pensiilor de așa natură încât să fie pensionari doar cei care au contribuit, iar ceilalți să vină pe o lege a asistenței sociale și să aibă o indemnizație, dar nu pe pensie. Pentru că dacă ar primi pensie doar cei care au contribuit, nu ai deficit. Sistemul intră pe deficit când îi bagi pe banii celor care au contribuit și în sensul ăsta haotic de sinus cosinus și pe ăia care de fapt n-au contribuit și n-ar trebui să se cheme pensie, ci indemnizație. Statul, oricare ar fi el, român, altul, pentru cetățenii săi pe care nu poți să îi lași să moară de foame, să n-aibă niciun leu la 75 de ani, le dă un soi de indemnizație să trăiască. De aia e pe deficit. Dacă îi scoți pe ăia, nu e niciun deficit.

„Doamna ministru chiar e un om care vrea să facă ceva”

A.: Cum e să lucrezi pentru Lia Olguța Vasilescu?

C. V.: Superb (râde). Acuma, nu, doamna ministru chiar e un om care a lucrat în presă înainte și care chiar conducea un departament, la primul ziar la care am lucrat, la Cuvântul Libertății din Craiova, conducea un departament care îngloba socialul, evenimentul și chiar știe chestiuni și chiar e un om care vrea să facă ceva, să schimbe ceva, că până la urmă nu ești pe viață, cu atât mai mult dacă te va ține lumea minte dacă reușești să faci ceva sau nu. E genul ei cum e și genul meu de a fi. Eu nu m-am dus acolo să iau un salariu care oricum nu e cine știe ce ca să ce? Să îmi zică lumea „să trăiți, domnu’” pe stradă sau să îmi zică vecinii „domnu’ inginer”? Ea chiar vrea să facă ceva, acuma…

A.: Cum ți-a propus să fii consilierul ei?

C. V.: E o poveste lungă pe care o s-o fac publică după ce n-o să mai fiu la minister. Mi s-a propus printr-un intermediar să mă duc la Ministerul Justiției pe studiile pe care le aveam, evident. Și, la un moment dat, noi mai vorbeam, și îmi zice „ce mai faci?” și îi zic că mi s-a propus să mă duc la Justiție. „Hai, bă, la mine, lasă Justiția, că și eu am probleme și am nevoie de oameni acolo”. Distracția e că ministrul de atunci al justiției nu mai exista.

A.: Deci n-ar fi fost un job lung, dar tu ești obișnuit cu de-astea…

C. V.: Da, da, da, și asta. Acuma trecând peste glumă, la un moment dat, într-o logică firească, cineva a considerat că la Ministerul în cauză are nevoie de o comunicare mai bună, fiind sincopele apărute în comunicare. Între timp, s-a întâmplat 13-14.

„Mă fac ghid turistic”

A.: Ți-a fost greu să renunți la presă?

C. V.: Mi-a fost, dar… Mă ocup, în principiu, și de presă. Sunt conectat și dacă n-aș vrea să fiu conectat.

A.: Te întorci în presă?

C. V.: Nu, n-am de gând să mă întorc în presă. Niciodată să nu spui niciodată, că nu știi ce îți rezervă viața, dar nu am de gând să mă întorc în presă.

A.: Care e pasul firesc. Hai să spunem că n-o să mai fie ministra ta la șefia ministerului.

C. V.: Există comunicare, există PR, există lobby. Dar poate vreau să mă fac, nu știu, tot timpul, de-o viață, glumesc că o să mă fac agent de turism. Mă fac agent de turism și mă fac ghid turistic, încep și eu din București, că nu sunt atât de visător să cred că mă duc mâine în Sri Lanka să fiu ghid turistic, prezint oamenilor Bucureștiul, sau Craiova, sau Constanța, habar n-am.

Un comentariu la „Cristian Vasilcoiu: „Eu cred că oamenii au o preconcepție legată de PSD””

  1. Daca lucrurile ar sta chiar asa… Ce spune despre un om faptul ca sta trei zile la un loc de munca? Omul cu pricina avand – se lauda el – studii de Drept, ceea ce presupune ca stie cat e de legal sa sari dintr-o barca in alta. Iar in barca doamnei ministru – despre care nu avea aceeasi parere pe vremuri – nu a sarit de competent ce este. Apropo de competenta, mai da lectii dl. consilier despre intrebarile la care trebuie sa raspunda o stire? Si-a completat, intre timp, cele trei luni de studii de jurnalism? Sau, ca sa nu il omoare teoria, s-a axat pe practica?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *