M-am lăsat de cafea şi am supravieţuit

Casa încremenea într-un aer rece. Focul în sobă se stinsese demult. Amorţită, mama se ridica din pat şi făcea focul din nou. Şi se întorcea în pat. Adevărata trezire se dădea abia atunci când ibricul pregătit de cu seară şi pus rege pe mijlocul plitei începea să pocnească sub căldura fontei. Era deșteptătorul nostru. Atunci mă ridicam şi eu şi mă pregăteam de şcoală. Înainte de a ieşi din casă, stăteam cu mama la gura sobei şi sorbeam din lichidul pământiu.

În lumea noastră, era o tragedie când rămâneai fără cafea. Şi se putea întâmpla să stai aşa cu zilele, când nu mai aveai bani ca să-ți iei punguța de fericire. Şi atunci zaţul era fiert şi de trei-patru ori. La ultima fierbere, pulberea seca de putere şi nu mai putea nici să dea nuanţe maronii apei. Dar avea încă un parfum de cafea acolo, cât să-ţi potolească pofta. Această chestie diluată era mereu asezonată cu discuţiile lungi şi plăcute pe care le aveam cu mama.

Cafeluța cu nostalgii

Vara aveam tradiţia cafelei de la ora 5. Mama venea din grădină, abia o aşteptam, şi îmi dădea ordinul: „fă Andreuţă, hai pui ibricul?” Abia aşteptam! Şi beam amândouă în ceşti diferite şi ciobite, rămase de la tot felul de servicii desperecheate. Pe pragul casei, la umbră.

Granulele alea ca de pământ erau aur. Uneori împrumutam linguri numărate de cafea de la vecini. Şi o restituiam în fix aceeaşi cantitate, altfel ieşeau discuţii. Oamenii preţuiau fiecare picătură din produsele care nu puteau fi crescute pe rug sau cultivate toamna din propria grădină. Tanti Lenuţa, vecina noastră, era cel mai constant provider de cafea. Uneori bunica mea ascundea câteva linguri de cafea într-un dulap închis cu cheia doar ca să salveze momentul atunci când se termina rezerva principală. O prelungire dulce a agoniei.

Îmi amintesc cum desfăceam coiful de ziar luat cu împrumut din care fugea îndată tot mirosul în bucătărie şi se agăţa de nări şi îmi dădea sentimentul ăla inconfundabil de siguranţă. Eram acasă.

Şi am crescut. Îmi amintesc cum în camera de cămin adusese Ionela, prietena mea, un filtru italienesc de cafea. Şi o văd cum culegea caimacul, îl freca cu zahăr şi apoi îl făceam personaj secundar în bârfele noastre studenţeşti. Cafeaua a însemnat pe rând prime şi ultime întâlniri, pauze de la muncă, răsfăţ. Apoi, de când au apărut pastiluţele colorate pentru maşinile de cafea, cochete, cu faţete diamantii, cafeaua a devenit un accesoriu feminin, aproape. E vorba de mult-mult PR. Relaţia noastră a devenit mai intensă în urmă cu vreo patru ani când am renunţat să o mai amăgesc cu zahăr. Amarul acela familiar mă trezea şi mă alinta, ca în reclamă. Ce să mai, am avut o relaţie emoţională cu cafeaua. Până acum o lună.
Nechezolul capitalismului
Despărţirea noastră a fost mai nedureroasă decât mă aşteptam. Am avut două zile libere cât să fac o tură în Munţii Buzăului şi atunci am decis să e ziua aia în care trebuie să văd cum arată viaţa fără cafea. Dacă măcar există o viaţă fără cafea. Ca să nu rup bandajul chiar de tot, mi-am cumpărat din Plafar cafea de cicoare, care arată ca cea originală, doar că e oleacă mai amară şi n-are cofeină. E rădăcină de cicoare măcinată și amestecată cu ceva cereale. Un fel de nechezol.
Doar că în câteva ore am simţit cum îmi pică ochii în gură. Dacă mă sprijineam de un copac, adormeam instant, precum Frumoasa adormită şi dependentă de cofeină. Corpul îmi era ca o cârpă, mă concentram cu greu să fac doi paşi, simţeam o durere surdă în creştet.
Şi cu fiecare picior pe care îl puneam mai sus pe munte mi se întărea ideea că relația mea de amor cu cafeaua era de fapt toxică tare.
Ce bună ar fi fost o cafea a doua zi dimineaţă, când mai aveam de hălăduit prin păduri. Eram sfârşită, dar determinată să merg până la capăt cu decizia mea. Seara, când am ajuns acasă în Bucureşti, am picat în pat ca o legumă. Cel mai adormitor somn din Univers.
Eliberarea
Şi în a treia zi fără cafea eram: „cafea who?” Poate şi fiindcă îmi luasem porţia de somn mă ţineam bine pe picioare, nu neapărat că dependenţa se evaporase. Oricum, parcă mi se ştersese din ADN orice urmă de cafea pentru totdeauna. Şi la prânz, când de obicei mergeam ca o somnambulă până la aparatul de cafea ca să-mi mai iau o doză, nu mi-a mai fost somn. Nu mai am căderi de oboseală peste zi. Știu sună a teleshopping, dar mi-e mult mai bine, ce să mai!

De ce am luat decizia asta „mai catolică decât Papa”? Am văzut un nutriţionist la televizor, un domn al cărui nume în scapă, care a zis două chestii foarte logice:

◊ cafeaua este atât de cerută, încât cultura de cafea nu mai poate fi una controlată. E ca la carnea de pui care trebuie să crească precum Făt-Frumos ca să hrănească atâtea guri. Pământul nu poate produce în mod natural atâta cafea câtă se cere. Iar producţia e imensă: 153.869.000 de pungi de 60 de kg în 2016. Adică peste 9 miliarde 230 de milioane de kg. (Cifrele le am de aici şi de aici). Ştiţi ce înseamnă asta raportat la 7,4 miliarde de pământeni? 1,2 kg pe cap de locuitor. Crazy, nu?

◊ cafeaua este atât de prăjită, că nu doar că îşi pierde toate proprietăţile nutriţionale, dar devine şi toxică.
Eu l-am crezut pe om, chiar dacă fix în acea săptămână mai apăruse încă un studiu care trâmbiţa ce bună e cafeaua ca să fim sănătoşi, să trăim mult, să stăm treji, să lucrăm mai bine, să ne concentrăm etc. O mai ţineţi minte pe aia cu ţigara care ne face şi mai sănătoşi, recomandată tot de medici? N-aveţi cum, că era prea de demult, dar ea a existat.
E cam greu să te laşi de cafea când toată lumea îţi spune cât e de bună, când reclamele îţi spală creierul cu momente de alint, cu milioane de cafeluţe de plăcere pură. Publicitarii nu vând numai cafea, ea vine la pachet cu întâlnirea jumătăţii, cu reuşita în afaceri, cu cadouri mai multe de la Moş Crăciun, cu momentele alea unice între prieteni. Publicitarii vând vieţi perfecte.
Mi-am ratat aşadar şansa de a primi vreodată reclamă pe blogul ăsta de la vreo companie de cafea. Dar mai nasol de atât e faptul că data viitoare când mă voi întâlni cu mama vom fi probabil pierdute fără tradiţionalul drog. Dar staţi, asta nu e tot! Am un plan. Cum vine toamna, înlocuiesc cafeaua cu cel mai bun vin de streşinică. Moldoveanca always finds a way!

Un comentariu la „M-am lăsat de cafea şi am supravieţuit”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *