România sălbatică. Omul care doarme cu fiarele pădurii

În liniştea nopţilor de la ţară, când eram mică-mică, mama îmi spune povești. Tot felul de variaţiuni pe tema „Caprei cu trei iezi” şi a sărmanului „Urs păcălit de vulpe”. Traumatizante mai erau, dar asta-i altă poveste… Şi tot nu adormeam până când mama nu îmi răspundea la înfricoșatele  „Există urs?”, „Dar vulpe?”, „Dar lup?” Iar răspunsul era mereu: „da, mamă, dar sunt în pădure, nu vin la noi, au viaţa lor acolo şi acolo trebuie să rămână”. Mama nu m-a minţit, Niciodată n-a venit ursul la noi în gospodărie. Nici nu avea cum, eram pe malul Ozanei şi munţii cam departe. Iar dacă l-aş fi cunoscut pe Silviu Matei atunci (ar fi fost cam SF, totuşi), aş fi ştiut şi că n-am de ce să-mi fie frică. Prea tare. 

Românul care a căutat nouă zile râsul

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe Silviu l-am cunoscut însă mulţi ani mai târziu la Guvern, el făcea poze, eu ştiri. Şi în pauzele între declaraţiile miniştrilor, îmi povestea câte ceva despre celelalte fiare pe care le poza în timpul liber. Silviu Matei este fotograf de wildlife, o nişă a fotografiei care presupune cunoştinţe solide a sălbăticiilor, echipament straşnic, curaj şi o doză considerabilă de nebunie. El e ţâcnitul care a stat nouă zile singur-singurel în Munţii Maramureşului, a dormit într-un hamac suspendat în copac, ca să nu deranjeze locul, a mâncat din conservă şi a ascultat noaptea melodia răgetelor şi boncălăitului şi uuu-itul bufniţelor. Şi toate astea ca să facă cele mai frumoase fotografii cu rarul râs. Și nopțile în codru care ar face să albească și cel mai curajos flăcău, îl face pe el să declare senin: „Noaptea e foarte frumos în pădure că poţi să auzi tot felul de zgomote. Nu eşti într-un film de groază, nu te sperie nimic!”

Născut şi crescut în Bucureşti, Silviu iubeşte şi respectă natura mai ceva ca un moţ. Nu face niciodată foc pe munte, cu toate că merge mai mult toamna-iarna în expediţiile lui, că atunci ți se arată animalele. Și nici nu lasă niciun capăt de aţă în urma sa: „Eu n-am lăsat niciodată gunoi pe munte. În momentul în care laşi ceva acolo, deja ai stricat locul, chiar şi o conservă dacă o îngropi în pământ, va trece pe acolo un animal şi îi va simţi mirosul. Şi deja e întinat locul. Dacă îţi rămâne mâncare, pui la un muşuroi de furnici sau dai la păsărele. Slănina e apreciată de păsări iarna şi dacă rămânea ceva, o înfigeam într-un băţ acolo. Mulţi poate ar muri de frică, dar sunt nişte reguli elementare de respectat. Poţi să îţi faci o mică vatră de foc, să mai stai seara la un foc şi nu ai nicio treabă. Eu nu fac focul în pădure, trebuie să fii foarte atent cu focul în pădure, Doamne fereşte, ia foc pădurea din cauza ta! Dar dacă eşti lângă un râu poţi să îţi faci o vatră de foc, dar să ai grijă să o stingi”, poveşte Silviu la un ceai rece de Starbucks.

Ignorăm chițcăitul adolescenților de la celelalte mese și ne întoarcem la râs. Animalul! 🙂 „A venit până la aproape 20 de metri de mine şi ne-am privit. Am rămas blocat, n-am mai făcut poze în momentul ăla, eram ochi în ochi cu un animal sălbatic. Întâlnirile astea te fac să vezi altfel lucrurile şi să simţi natura pe care nu ştiu câţi dintre noi o simţim adevărat. Ca să simţi natura trebuie să ieşi din oraş, din rutina zilnică, să ieşi să dormi în pădure…”

S-a dezmeticit Silviu în zilele următoare şi a reuşit să facă primele poze din România cu râs în libertate (adică poze studiate, în habitat natural, nu cele spontane, când râsul le iese drumeţilor în cale accidental). „Este greu să-l prinzi pentru că este un animal mai timid şi mai liniştit, umblă în cea mai mare linişte, se fereşte, este felină”, spune Silviu, justificând astfel de ce au făcut toți banii cele nouă zile în codrul des.

„Ursul te atacă atunci când ești bou…”

Și totuși, merită să stai la temperaturi de -25 de grade, ud până la piele, nemişcat cu orele, până când hainele se usucă singure pe tine, doar ca să faci o fotografie? E suficient să îl auzi pe Silviu povestindu-ţi de toate minunăţiile astea ca să-i înţelegi dorul de ducă. „Cinci vieți dacă aș avea, numai asta aș face”, mă convinge el. Și parcă aș pleca şi eu la Decathlon să-mi iau echipamentul şi să plec în creierii munţilor. Doar că mă oprește o altă frică: „și dacă mă întâlnesc cu ursul, ce fac?”

Primesc răspunsul abia după ce furia mașinilor de cafea turate la maximum se poticnește. Silviu explică de ce ursul nu e cel mai periculos din univers: „Stai liniştit, nu te sperii, nu începi să faci gălăgie. Eu, ca fotograf de wildlife, nu vreau să îl sperii, vreau să pot să mă apropii cât mai în linişte şi cât mai natural, ca să nu îi influenţez lui comportamentul, să nu îl gonesc, să nu fac zgomote bruşte ca el să fie atent la mine. Prefer să îl las liniştit să stea în plata lui, să îşi facă rutina zilnică, să îşi caute de mâncare şi să nu fie atent la mine. E greu de explicat în cuvinte. Practic, criteriul e să mergi şi să vezi. Ca şi fotograf de wildlife e bine să ai un binoclu la tine şi stai dacă te întâlneşti cu ursul, apoi îndepărtează-te încet-încet de el şi lasă-l în pace, el nu te va ataca niciodată.”

Pentru nefotografii de wildlife, Silviu a făcut un mic ghid cu situaţii posibil periculoase:

  1. „Dacă tu accidental ai despărţit ursoaica de pui e o situaţie periculoasă şi atunci, ca orice mamă, îşi apără puii. Am păţit lucrul ăsta fără să vreau, puiul era într-o parte, mama într-o parte, nu i-am văzut pe niciunul dintre ei şi când am ajuns în dreptul lor, ursoaica a ieşit din tufă când a auzit. Eu am mers în linişte, fără să calc pe crengi. Eu am stat liniştit lângă un pom, cu sacul în spate. Mi-am dat rucsacul jos şi l-am pus în faţă, în caz de ceva, nu se ştie niciodată. M-am lipit de pom şi ursoaica a trecut la cinci metri de mine val-vârtej, s-a dus la pui, s-a pus în faţa puilor şi a stat. Se cunoştea că era foarte agitată. Mi-am luat rucsacul şi m-am depărtat uşor. Când eram la 20 de metri, şi-a luat puii şi a urcat pe o colină mai înaltă. Animalul e atent la tine, ştie că eşti acolo şi nu te scapă din ochi până când nu eşti în zona de siguranţă, departe de el.
  2. Pe urmă, al doilea caz când ar putea să atace e când îţi laşi mâncarea în cort. Acum e vina ta că eşti bou şi ţi-ai lăsat mâncarea în cort. Mâncarea se ambalează bine-bine şi trebuie agăţată într-un copac cât mai sus şi cât mai departe de locul de campare.
  3. Al treilea caz e când îl surprinzi la mâncare, într-un zmeuriş, de exemplu. Adulţii preferă să evite conflictul, dar sunt şi care atacă. Şi mai există situaţia când vezi că mănâncă şi te duci cu bucata de pâine la el, cum fac mulţi turişti. Atunci dacă te atacă e problema ta, nici a autorităţilor, nici a salvamontului, e a ta că ai fost bou. Şi unui câine dacă îi iei mâncarea te muşcă, iar ăla e urs! El nu face diferenţa dintre mâna ta şi pâine, el o ia cu totul. Nu te apropii, nu faci mişcări bruşte, încerci să te îndepărtezi uşor.”

Silviu și ursoaica cu pui

Nu doar în situaţii de criză, ci oricând, pădurea nu e loc de discotecă: „Mai mişti o mână, mai mişti un picior, dar nu eşti ca Vodă prin lobodă în pădure! Pentru că atunci animalele vor şti că eşti acolo. Oricum la un moment dat s-ar putea să îţi simtă prezenţa, dar te acceptă. Dar dacă tu faci ca trenul acolo, nu te mai acceptă nimeni că faci prea multă gălăgie.”

Ca să poată stabili o conexiune cu animalele sălbatice, Silviu trebuie să respecte codul strict al naturii. Aşa a reuşit să facă fotografii spectaculoase cu o ursoaică în timp aceasta îşi alăpta puii. Nişte pui care erau destul de mari, pentru că ursoaica îi ţine pe lângă ea doi ani, fix ca în sistemul românesc al indemnizaţiilor de mame. Doar că în regatul urşilor nu e niciun Tudose care să le plafoneze nimic. Măcar atât!

„Prima dată când am văzut-o, ea stătea pe un morman de zăpadă şi puii se jucau. Apoi a început să îi alăpteze. Şi s-a schimbat vântul în pădure şi m-a simţit, iar când m-a simţit a devenit foarte agitată că eram departe şi nu m-a şi văzut. A sărit ca arsă. Tot căuta cu privirea şi adulmeca aerul şi la un moment dat m-a localizat, că am vrut eu să mă localizeze. Am ieşit de după copac încet şi mă uitam la ea. Când m-a văzut, s-a zburlit toată, a făcut ochii mari şi am văzut cum i s-a sculat tot părul de pe spinare. Aveam ceva distanţă, cam 50 de metri şi pur şi simplu am stat câteva minute şi ne-am uitat unul la altul, n-a mişcat, n-am mişcat. Mi-am dat seama că de atacat n-o să atace pentru că distanţa era mare, dar poate să îşi ia puii să plece. M-am apropiat încet-încet, am văzut că se ridică, mă făceam că plouă, am văzut că se ridică şi la un moment dat s-a liniştit, s-a aşezat din nou. Am stat câteva ore cu ea acolo, mai făceam câţiva paşi, mai făceam câteva poze. M-am apropiat încet, mai făceam câteva poze stânga, dreapta, ca s-o văd mai bine. Am reuşit nişte poze bune. Ultimele poze au fost cele mai bune, când am fost cel mai aproape de ea. La un moment dat s-a uitat lung la mine şi am înţeles că asta e limita. M-a lăsat, m-a acceptat, dar era momentul să mă retrag”, povesteşte Silviu despre marea întâlnire.

România este un rai pentru fotografii de wildlife. Silviu se simte binecuvântat că are atâta spațiu și atâtea minunății pentru a-și pune în practică pasiunea. Lumea însă nu i-a prins încă gustul, cu atât mai mult să investească într-o astfel de fotografie care vine la pachet cu o poveste. Nici sponsori nu se prea găsesc pentru proiecte fotografice de wildlife. Silviu organizează de capul lui călătorii și pentru alți pasionați la început de drum și face și traininguri de fotografie. Și spune hotărât că nu se lasă nici dacă „cineva îl leagă sau îi fură echipamentul deloc ieftin”.

Dacă vreți să știți mai multe despre Silviu, îl găsiți pe http://www.outdoorphotography.ro/ și pe http://www.silviumatei.ro/about.php.

Și aici vă las două poze cu un alt exemplar rarisim, surprins tot de Silviu în habitat mai puțin natural, la Guvernul României. Silviu a scăpat nevătămat după această imprudență.

3 comentarii la „România sălbatică. Omul care doarme cu fiarele pădurii”

  1. Fără puțină „nebunie” ,nu se poate ……! Curajul ,psihologia ,cunoașterea mediului ,a vieții animalelor ,PUTEREA DE STĂPÂNIRE A EMOȚIILOR …….! Cât de complexă este viața …..! Baftă pe mai departe ,în rest ,cred că ai de toate !

  2. toata aprecierea mea pentru Silviu!
    felicitari pentru articol! este minunat ca se mai scrie despre oameni speciali in mod asumat, documentat…citindu-l, ii si aud vocea si intonatia lui Silviu ! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *