Se poartă „primul meu semimaraton”. Păi să nu fiu și eu la modă?

Nu vi se pare că a înnebunit Bucureștiul? Că aproape în fiecare duminică ocupă câte un parc sau o șosea ca să alerge, să pună poze pe Facebook, să bage hashtaguri cu #primulmeusemimaraton sau  #amtaiatsiastadepebucketlist sau #semimaratoncuoamenifrumosi sau #haicasepoate. Păi să nu am și eu hashtagul meu? Se poate? 

Unii aleargă că îi pune corporația, alții că vor să slăbească, unii că au divorțat și vor să se redescopere cum au văzut într-un film american, unii că le place cum le stă în colanți și nu au altă scuză să-i poarte, unii pentru că fac sport de mulți ani, alții că e distractiv. Oricare ar fi motivul, alergați, oameni buni, că nu e rău deloc. Indiferent cât de meschin e motivul pentru care îți pui adidașii în picioare, do it! Just do it! Dup-aia vine și motivul ăla adevărat și profund. Așa că poți începe cu ceva mai superficial, nu se supără nimeni.

Eu, de exemplu, am făcut primul meu semimaraton pentru că m-a obligat Roxana Lupu. Pe Roxana o puteți citi pe www.adrenallina.ro. Eu o cunosc demult, de când impărțeam pagini de corectură la „Opinia studențească” din Iași. Și la câte dulciuri mânca Roxana Lupu la 20 de ani și cât de greu se ridica din pat dimineața, n-ar fi zis nici Jesus Christ că o să bage maratoane și triatloane și Ironman-uri vreodată. Dar Roxana nu doar că ajuns să facă asta de plăcere, dar îi motivează și pe alții. Și a scris un articol excelent despre asta pe blog. Așa a făcut și cu mine. M-a scos din casă la antrenamente, m-a învățat o groază de chestii despre alimentație și tehnici de alergat, despre cum să fii în formă și să te ții de treabă. M-a scos din casă și la ora 6. 6 și ceva… O singură dată, e drept… În fine, tot n-o s-o uit niciodată pentru asta! Lăsând prostiile, mi-a dat plăcerea să alerg alături de #oamenifrumoși, să fiu aclamată la drumul mare de necunoscuți, să bat Bucureștiul în lung și-n lat preț de 21 de kilometri, să mă simt bine chiar și în momentele în care am credeam că mai bine mor pe carosabil decât să mai fac un pas.

Altfel, am fost alergăreață de când mă știu. Alergam în Timișești, la țară adică, acolo unde oamenii fug pe uliță doar de pericole, când le scapă vaca din lanț sau vine sfârșitul lumii. Oricum, de vreo cinci ani, sportul e constanță în viața mea.  Și vrând-nevrând înveți chestii. Mai mult vrând. Împârtășesc și cu voi câteva.

  • Înainte de efort mănânci carbohidrați, adică paste, fiindcă are nevoie corpul de energie. După efort mănânci proteină, fiindcă are nevoie mușchiul să se refacă;
  • Antrenamentele pentru competiții, chiar și cele populare cum sunt semimaratoanele, sunt treabă serioasă. Ca să capeți rezistență bagi „bucăți”, adică alergare viteză pe porțiuni scurte, de 400 de metri, cu pauze scurte. Și în rest, „bagi kilometri în picioare”, adică alergi în ritmul tău de cel puțin trei ori pe săptămână, tot crescând doza. Eu am dat la ture de IOR până am învățat fiecare copac și alee.
  • Nu alergi fără încălzire, dintr-aia clasică, bătrânească, cum făceam la orele de sport, rotiri de cap, de brațe, picioarele la șezut, picioarele la piept and stuff. Nu te oprești brusc din alergat și te așezi pe bancă la soare. Faci stretching. Găsești destule youtube-uri care să te învețe. Iacă-tă: https://www.youtube.com/watch?v=9upLtceYDkY
  • Sportul n-are sărbătoare. De fapt, sportul e sărbătoarea, trust me. Știu, sună a # fără substanță, dar ce să zic, ăsta e adevărul. Aleargă și de 1 ianuarie cu fes pe cap și mănuși în mâini, și de Paști, cu gândul la pască și ouă roșii, aleargă și pe plajă, în pauzele de ultraviolete care îți tuciuresc pielea! Alergatul e un mod de viață. Suntem făcuți să ne mișcăm la fel cum suntem făcuți să mâncam, să bem și să respirăm. O să te simți mai bine decât cei care stau la terasă, îți dau în scris.
  • Când m-am antrenat pentru semi, niciodată nu am alergat toți cei 21 de kilometri înainte de cursă. Cel mai mult am alergat 15 kilometri. „Restul îi dai în cursă”, e o altă vorbă din această sectă a alergătorilor. Și în cursă chiar îi dai, te motivează tot ce vezi în jurul tău sau te enervează, cum a fost la mine. Pe ultimii 2 kilometri, când crezi că nu mai termini, apar în calea ta tot felul de oameni incredibil de veseli, de parcă sunt pe droguri ușoare, care te ovaționează. Așa că eu am alergat mai repede, cu ultimele forțe, numai să scap de ei. Cum ziceam, fiecare își ia motivația de unde vrea :).

Ideea e că mi-a plăcut mereu să fac mișcare. Am zburdat pe toate prundurile Timișeștiului nestingherită, am alergat, m-am zdrelit, am bocit, mi-am tocit genunchii explorând lumea asta. Și doar așa am aflat multe despre mine, despre corpul meu, cum să-l ascult și să-l vindec. Pentru că cică în afara dinților, toate organele omului au puterea să se vindece, dar nu de capul lor, evident.

Nu-i de tine alergatul? Nu există așa ceva, dar până te convingi, ia-o ușurel. Să mergi pe jos sigur îți mai amintești. Eu făceam jumătate de drum de la muncă acasă pe jos. Adică mergeam de la TVR până la Unirii pe jos. Acum o iau pe Splai până la Unirii, venind de la Digi24, adică de pe Panduri. Îmi place teribil să merg pe jos, fără căști în urechi, fără să stau cu ochii pe telefon, doar simțind orașul. E minunată Calea Victoriei, mai ales primăvara. O stație de RATB sau de metrou pe zi făcută pe jos, apoi două, apoi cucerește parcul alergând. Ne vedem acolo!

Și dacă ți se pare că cel mai greu e să transpiri puțin alergând, îți zic eu că asta e floare la ureche pe lângă înfruntarea glumelor sedentarilor de pe margine. Abia ăsta e curaj. Dar na, la final, de care parte a liniei de finiș vrei să fii?

3 gânduri despre “Se poartă „primul meu semimaraton”. Păi să nu fiu și eu la modă?”

  1. Andrutz, sper ca n-ai uitat cum alergam, transpiram si palavrageam non-stop cate 12 ture de pista de atletism, fix acum 6 ani! Atunci te luam eu la alergari, acum ma iei tu 🙂 cica „bine faci, bine gasesti” sau „se intoarce roata”. parca si la Timisesti e vorba asta :))) frumos mai scrii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *